Ghidul pelerinilor (Guía de peregrinos) la Santiago de Compostela, datat 1139 și inclus în Codex Calixtinus, a fost tradus de Alejandro Moralejo, Casimiro Torres y Julio Feo (1951). Ediția a fost actualizată de María José García Blanco (MMXIV, pp. 521-570) și oferă informații privitoare la geografia fizică și umană, la conflicte sociale și banditism în nordul Spaniei, indică râurile cu apă potabilă și pe cele cu apă otrăvitoare, caracterizează etniile situate de-a lungul acestui drum și indică numele celor care au contribuit la repararea lui; sunt indicate totodată drepturile pelerinilor, spitalele în care pot fi tratați în caz de îmbolnăvire, mânăstirile care le oferă cazare și arată care sunt pedepsele stabilite de biserică împotriva celor care abuzează de pelerini; în fine, ghidul recomandă vizitarea bisericilor, capelelor și cimitirelor în care se odihnesc rămășițele pământești ale unor sfinți. Privit în ansamblu, ghidul este prototipul literaturii medievale de călătorie și totodată un veritabil studiu de antropologie culturală, cu nimic inferior celor realizate în secolul al XX-lea (cf. Guillermo Arquero Caballero: El Liber Peregrinationis como fuente para la historia del Camino de Santiago y de las sociedades medievales del norte peninsular, 2011).
Ghidul a fost editat de numeroase ori și a devenit instrumentul indispensabil în mâna miilor de pelerini care parcurgeau anual unul dintre cele patru drumuri care duc la Santiago de Compostela, așa-numitul Camino fracés. Se consideră că autorul lui ar fi Aymeric Picaud (1050-1124), secretar al papei Calixtus al II-lea (papă între anii 1119-1124), dar poate că au contribuit și alții la redactarea lui; în orice caz, Picaud se dovedește a fi bun cunoscător al acestui drum, pe care pelerinii îl parcurgeau pe jos ori călare, săptămâni la rând.
De cel mai mare interes este capitolul în care sunt descrise țările și etniile situate de-a lungul drumului (pp. 543-552) și cel despre locurile recomandate pelerinilor spre vizitare, inclusiv legendele și arta acestor edificii (pp. 553-570). Descrierile încep cu Poitevin, un „pământ fertil, plin de tot felul de bunătăți, oameni curajoși, pricepuți în utilizarea arcului și a suliței în război, încrezători în luptă, rapizi, poartă îmbrăcăminte îngrijită, au trăsături distinse, sunt perspicace și generoși cu oaspeții“. Trecând estuarul Garonne, pelerinii ajung la Bordeaux, zonă cu vinuri excelente, ținut bogat în pește; în el se vorbește „o limbă rustică“; „locuitorii din Saintes sunt considerați grosolani din cauza limbii lor, dar cei din Bordeaux îi întrec“; „landas bordelesas“ sunt „o țară complet dezolată, din care lipsește pâinea, vinul, carnea, peștele, râurile și izvoarele, dar e bogată în miere, mei, porumb și porcine“; „dacă treci însă pe acolo vara, trebuie să îți ferești obrajii de insectele enorme (viespi) și să nu calci pe nisipul mării, căci riști să te scufunzi până la genunchi“.
Gasconia este un pământ bogat în pâine albă, minunat vin roșu, păduri, pajiști, râuri și izvoare sănătoase. Gasconii „sunt iuți, vorbăreți, mucaliți, băutori, mâncăcioși, neglijenți în îmbrăcăminte, nu poartă bijuterii și podoabe, sunt gata de război și se disting prin ospitalitate față de cei aflați în nevoi“. „Obișnuiesc să mănânce fără masă, așezați în jurul focului și beau toți din același ulcior. Mănâncă și beau mult, se îmbracă prost și se culcă murdari, pe paie, amestecați, slujitorii, stăpânul și stăpâna.“ Pelerinii „ajung la două râuri care curg prin apropierea localității San Juan de Sorde, unul la dreapta și altul la stânga, care pot fi traversate numai în barcă“. Barcagiii acestor râuri vor fi, fără îndoială, blestemați, căci, deși acele râuri sunt foarte înguste, ei percep un dinero pentru fiecare persoană pe care o trec, fie săracă, fie bogată, și pretind patru, cu violență și abuziv, pentru un cal. „Barca lor e mică, fiind construită din trunchiul unui singur copac; în ea abia încap cai și trebuie să ai grijă să nu cazi în apă.“ E preferabil să-ți tragi calul de frâu după tine, afară din barcă, prin râu. Un sfat: „nu urca decât când urcă puțini oameni, căci dacă barca e supraîncărcată, se va răsturna de îndată, spre bucuria barcagiilor, care astfel pun mâna pe rămășițele celor morți“.
Lângă Port de Cize se află țara bascilor, cu orașul Bayonne, pe coasta de nord. Acest pământ este barbar, ca limba sa, are păduri multe, e muntos, lispsit de pâine, vin „și de toată hrana trupească, cu excepția merelor, cidrului și a laptelui“. În acest ținut, adică „în apropierea localităților Ostabat, Saint-Jean, Saint-Michel-Pied-de-Port, se află transportatori răi, care merită cea mai mare condamnare, pentru că „ies în calea pelerinilor, înarmați cu două-trei bâte, se luptă cu ei, scoțându-le cu forța taxe nedrepte, iar dacă vreunul refuză să le dea banii pe care îi cer, îl bat, îi amenință și îl percheziționează până la hainele intime.“
Oamenii acestor țări au fața feroce, ca pământul pe care îl locuiesc: „fețele lor și mârâiturile limbii lor barbare“ sperie pe cei care îi privesc și ascultă. În mod legal, „au dreptul să încaseze taxe doar de la negustori, dar încasează pe nedrept de la toți călătorii, inclusiv de la pelerini“. Când oferă un serviciu pentru care ar trebui să încaseze patru sau șase monede, ei pretind dublu. Biserica amenință cu excomunicarea acestor transportatori, dar și pe regele Aragonului și pe alți potentați, indicați nominal, care primeau bani din tributul plătit de pelerini; până și urmașii lor și preoții care le oferă cu bună știință serviciul divin și Eucharistul, vor fi excomunicați nu numai din scaunele episcopale de care aparțin, ci și din bazilica din Santiago, în prezența pelerinilor, „dacă nu se pocăiesc prelungit și nu își moderează tributurile“. Și orice prelat, care va încerca să-i ierte, din caritate sau din dorința de profit, „va primi lovitura de sabie a anatemei“. Pelerinii sunt informați că barcagiii nu au voie să încaseze „nimic de la săraci și că bărcile lor trebuie să fie mari, ca să încapă confortabil și caii“.
La Poarta Spaniei (Port de Cize), pelerinii trebuie să treacă peste un munte al cărui urcuș și coborâș măsoară fiecare câte opt mile; se crede că cine ajunge în vârful muntelui atinge cerul cu mâna; se spune că acolo, mai demult, „navarezii și bascii obișnuiau să jefuiască pelerinii în drum spre Santiago, să-i încalece ca pe măgari și chiar să-i omoare.“ În același timp, ghidul lasă toponimia să vorbească despre momente din drumul parcurs de de Carol cel Mare spre mormântul Sfântului Apostol Iacob și din războaiele purtate în Spania: acolo, regele francilor a croit, cu topoare și târnăcoape, o potecă, „a ridicat o cruce și a îngenunchiat cu fața spre Galicia, înălțând rugăciuni lui Dumnezeu și Sfântului Iacob“; locul a fost numit Crucea lui Carol cel Mare; acolo, pelerinii obișnuiesc să îngenuncheze și să se roage, „fiecare lăsând acolo o cruce“; asemenea cruci pot fi găsite acolo cu miile. Unele descrieri coincid cu celebrul epos al Cântării lui Roland: pe acest munte, pelerinii pot vedea stânca despicată de Roland cu sabia, de sus până jos, iar în apropiere se află Valcarlos (Valea lui Carol cel Mare), unde acesta și-a așezat „tabăra cu armatele sale“, după ce ariergarda lui a fost decimată la Roncesvalles.
Autorul revine la momente etnografice dedicate navarezilor și bascilor: aceștia seamănă sub raportul îmbrăcăminții, al hranei și al limbii, „dar bascii sunt oarecum mai albi decât navarezii“. Bascii poartă îmbrăcăminte neagră, scurtă doar până la genunchi, ca scoțienii, și încălțăminte din piele netăbăcită, cu blană, care protejează doar tălpile; aceasta e legată cu curele din piele peste pulpele goale. Ei poartă pelerine de lână neagră, cu mâneci doar până la coate; se îmbracă murdar și mănâncă, atât slujitorul, cât și domnul, servitoarea și stăpâna, din aceeași oală, dar nu cu lingura, ci cu mâinile, și beau cu toții din același recipient. „Dacă i-ai auzi vorbind ai crede că auzi lătratul câinilor, căci limba lor e cu totul barbară. În loc de Dumnezeu zic urcia; în loc de Maica lui Dumnezeu zic: andrea María; pâinea e orgus, vinul e ardum; carnea e aragui; peștele e araign; casa e echea; stăpânul casei e iaona; doamna e andrea; biserica e elicera; prezbiter e belaterra, ceea ce înseamnă bella tierra; grâul e gari; apa e uric; rege înseamnă ereguia; Santiago, iaona domne Iacue.“ Aceasta e prima listă cunoscută de cuvinte în limba bască.
Caracterizarea bascilor și a navarezilor cumulează întreg catalogul însușirilor negative: „popor barbar, diferit de toți ceilalți prin obiceiurile și natura lor, plin de răutăți, întunecați la culoare, cu înfățișarea neplăcută, depravați, perverși, perfizi, neloiali și falși, pofticioși, băutori, agresivi, feroce și sălbatici, răi și detestați, nelegiuiți și aspri, cruzi și certăreți, lipsiți de orice virtute și învățați cu toate viciile și fărădelegile, asemănători în răutate cu geții și sarazinii, dușman al poporului nostru galic în toate privințele. Pentru un singur dinero, un navarez sau un basc omoară, dacă e posibil, un francez“; dar nu numai atât, ghidul se referă, în termeni cu totul neașteptați, la viața sexuală a navarezilor: în unele localități din Vizcaya și Álava, „în timp ce se încălzesc, își arată reciproc rușinea, bărbatul la femeie și femeia la bărbat. De asemenea, navarezii folosesc animale în uniuni impure și se angajează în desfrânare incestuoasă cu vitele“, iar partea dorsală a animalelor o închid cu un lacăt, pentru ca numai stăpânul să aibă acces la ea.
Alte însușiri ale navarezilor: sunt buni „în războiul în câmp deschis, răi în asaltul castelelor, corecți în plata zecimii și asidui în jertfele lor la altare“: „în fiecare zi, când merg la biserică, fac o jertfă lui Dumnezeu, fie pâine, fie vin, grâu sau alt produs.“ De asemenea, „când pornesc într-o călătorie, își atârnă un corn de gât, ca vânătorii, și iau două sau trei sulițe cu ei; când intră sau ies din casă, fluieră ca un zmeu, iar când se ascund, pentru a fura sau a ataca o pradă, își cheamă ajutoare pe furiș, cântând ca bufnița sau urlând ca lupul“.
Povestitorul are și o explicație: cum spaniolii nu puteau fi înduplecați să plătească tribut, Iulius Cezar a adus în Spania nubieni, scoțieni și locuitori ai comitatului Cornwall (sud-vestul Angliei); prin urmare, ei descind din neamul scoțienilor, ceea ce se poate deduce din asemănările lor în obiceiuri și înfățișare. Ei au ocupat zona dintre Barcelona și Zaragoza, Bayonne și Montes de Oca; li s-a poruncit să omoare toți bărbații, dar să respecte femeile; în Castilia nu au putut pătrunde și au fost alungați „în munții de coastă dintre Nájera, Pamplona și Bayonne, adică spre mare, în ținuturile Vizcaya și Álava, unde au construit numeroase fortificații; succesorii lor au fost numiți Navarrose, adică născuți dintr-o filiație neadevărată sau nelegitimă. În Etnografia histórica de Navarra, I, 1971, p. 124, Julio Caro Baroja apreciază că aceasta este o „etimología hostil, caprichosa (y hasta estúpida“). Se mai spune că navarezii și-au luat inițial numele de la un oraș numit Naddaver, convertit la Domnul în primele zile, în urma predicilor Sfântului Apostol Iacob.
Descrierea continuă cu Castilia și Campos: pământuri pline de comori (aur și argint), „bogate în pânză și cai puternici, belșug de pâine, vin, carne, pește, lapte și miere“, dar sunt „pline de răi și de ticăloși“.
Trecând pe lângă ținutul León și pe lângă Munții Irago și Cebrero, pelerinii ajung în Galicia, țară cu multe păduri, plăcută pentru râurile, pajiștile, livezile foarte bogate și izvoarele ei cristaline, dar cu puține orașe; e bogată în pâine și vin, vite, cai, lapte și miere, pești mari și mici, aur, argint, textile și piei de animale sălbatice; și chiar foarte abundentă în valoroase mărfuri sarazine.
Capitolul referitor la locurile recomandate pelerinilor spre vizitare ocupă, de asemenea, un spațiu destul de amplu în lucrare (pp. 553-570). Rezultă că peste 20 de martiri odihnesc în pământul Franței: episcopi și duhovnici, despre care se spune că au săvârșit minuni, ca Isus și ca apostolii. Pentru a exemplifica: Sf. Martin din Tours, episcop și duhovnic, a înviat morți, a vindecat leproși, nebuni, lunatici, posedați de diavol, iar peste sarcofagul său a fost ridicată o mare și venerabilă biserică, asemeni celei din Santiago (pp. 566-567). Cunoscut este, de asemenea, Sf. Hilarie din Poitiers, al cărui mormânt a fost împodobit cu mult aur, argint și pietre prețioase, pentru minunile săvârșite și în lupta lui împotriva arianismului. Neașteptată este legenda despre capul Sf. Ioan Botezătorul, care ar fi fost adus din Ierusalim, de câțiva bărbați religioși, la Angely, în Poitou, săvârșind numeroase minuni, atât în cursul călătoriei pe mare, cât și al celei pe uscat, și e venerat ziua și noaptea de un cor de 100 de călugări.
Drumul spre Santiago de Compostela e așadar presărat cu locuri sfinte, care aveau darul de a pregăti sufletește pelerinii pentru întâlnirea cu Sfântul Apostol Iacob, în capitala Galiciei, al treilea loc de pelerinaj al creștinilor, după Ierusalim și Roma. Legendele religioase cuprinse în acest capitol formează una dintre cele mai importante colecții medievale ale acestui fel de literatură orală
Prin aceste descrieri, Aymeric Picaud realizează una dintre primele opere literare de călătorie din Europa medievală; originea ei nu se datorează simplei curiozități de cunoaștere a unor ținuturi îndepărtate, exotice, ci scopului religios, întâlnirii cu sacralitatea, dorinței de vindecare a unor boli fizice ori psihice. În același timp, ghidul are o funcție utilitară în sens foarte concret, pentru ca pelerinii să fie preveniți asupra eventualelor pericole în cursul pelerinajului.
Am arătat altădată că în introducerea la cartea celor 22 de miracole săvârșite de Sfântul Apostol Iacob, papa Calixtus al II-lea scrie: „Advirtiendo yo esto, al recorrer tierras extranjeras, conocí algunos de estos milagros en Galicia, otros en Francia, otros en Alemania, otros en Italia, otros en Hungría, otros en la Dacia“ (p. 326), frază în care e limpde că autorul ei se referă la Dacia antică. Papa ne oferă astfel cea dintâi mențiune cunoscută până în prezent cu privire la oralitatea noastră și sugerează că dacii, adică românii, au participat la pelerinajul de la Santiago de Compostela. Confirmarea sau infirmarea acestei idei s-ar putea face doar în urma unei cercetări de arhivă, ceea ce ar putea pune capăt confuziei dintre cele două Dacii medievale. Mai precis, răspunsul pe care l-ar aduce o asemenea cercetare ne-ar arăta dacă Otgerus rex Dacie și cântecele de vitejie despre faptele lui de arme, memționate în Cronica lui Turpin, pot fi considerate ale urmașilor lui Decebal și Traian sau ale danezilor. Indiferent care ar fi rezultatul unei asemenea cercetări, ea ar aduce un important serviciu științei, înlăturând confuzia care domnește în prezent, când e cunocută doar opinia care favorizează Danemarca.
Spuneam mai sus că autorul ghidului creează, în același timp, un interesant studiu de antropologie culturală, el conținând, ca de altfel întregul Codex calixtinian, descrieri de obiceiuri și legende orale, alături de informații importante pentru lingvistică, istorie, arheologie, sociologie, dar lasă loc unor întrebări importante. Mai întâi: dacă descrierea așa de negativă a navarezilor și bascilor este obiectivă. În introducerea ghidului, papa Calixtus susține că, dacă cititorul cultivat caută adevărul în Cărțile componente ale codexului, îl va găsi cu certitudine și fără umbră de îndoială în acest ghid, căci mulți dintre cei în viață zic că cele povestite sunt adevărate (p. 521).
cititorul de azi remarcă obiectivitatea multor părți ale ghidului și simpatia autorului față de unele țări și localități: Poitevin, Estella, Galicia ș.a., dar se miră totodată de imaginea atât de negativă a navarezilor și bascilor. Am văzut reacția cunoscutului antropolog Julio Caro Baroja, căreia îi adăugăm opinia lui Jose Maria Anguita Jaen, care contestă vehement imaginea creată navarezilor. El susține cu argumente originea franceză a lui Aymeric Picaud și consideră că prezentarea negativă a navarezilor dovedește „una enemistad vieja, con tintes partidistas y racistas“ (Navarra y el “Liber Sancti Iacobi“, 1999, pp. 229-336, aici p. 234). Obiceiurile sexuale ale navarezilor – continuă el – „tienen todo el mal sabor de un chiste, llamémosle escatológico, de los muchos que circularían por los mentidores tabernarios de los burgos estelleses de entonces para humillar al enemigo cotidiano“. Chiar dacă autorul relevă și câteva aspecte „neutre“ ale felului de a fi al navarezilor, de pildă, descrierea îmbrăcăminții, aspecte etice sau din domeniul consuetudinar (pp. 234-235), Anguita Jaén conclude: „Ninguna persona con un mínimo de sentido, ante estos fragmentos, podría pensar que estamos ante un retrato costumbrista objetivo del pueblo navarro de entonces.“
În al doilea rând se pune întrebarea: cum se explică limbajul atât de frust al prezentării celor două etnii, tocmai într-o scriere cu caracter eclesiatic, având ca autori fețe bisericești importante? Poate că în sec. al XII-lea sentimentul religios, evident în multe părți ale codicelui, nu interzicea exprimarea unor comportamente de acest fel sau, poate, aceasta era chiar o formă curentă de condamnare a unor asemenea păcate, un realism medieval sau, cum scrie Anguita Jaén, ca într-o snoavă escatologică.
În sfârșit, cititorul de azi al cărții se poate întreba dacă descrierea navarezilor și a bascilor, prin a căror țară treceau obligatoriu pelerinii, nu ducea mai degrabă la intimidarea decât la încurajarea participării credincioșilor la actul religios de la Santiago de Compostela? Se vede că nu.