Am citit de curând o carte de versuri care mi-a dat sentimentul stenic că mă aflu în fața unui incontestabil talent poetic și mi-a confirmat speranța că filonul principal de creativitate literară nu e secătuit. Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât poemele sunt semnate de cineva care are deja un profil literar bine fixat și apreciat, dar într-un alt domeniu scriitoricesc, critica literară. Sunt rare cazurile de scriitori cu dublă înzestrare autentică și care, în plus, se exprimă în spații literare atât de îndepărtate unul de altul – critica literară, care implică știință de carte, luciditate, raționalitate și poezia, care îi impune autorului să știe să asculte și să traducă șoaptele zeilor și să pășească, uneori în transă, pe cărări neumblate ale limbajului. E vorba despre volumul Văduva plătește dublu, publicat de Gabriela Gheorghișor la Editura Cartea Românească.
M-am întrebat care ar fi elementele specifice prin care această poezie dobândește o asemenea forță de impact la lectură. În densa prezentare de pe coperta a patra, Mircea Mihăieș vede cartea, cu o sintagmă împrumutată de la autoare (este chiar titlul unui poem), ca fiind un „catalog al traumelor“ conștiinței. Eu aș nuanța spunând că ni se propune un convingător jurnal al ființei. Atâtea dintre obsedantele teme ale trecerii prin lume sunt prezente: legătura cu părinții, iubirea, dragostea pasională, sentimentul eșecului ca dat indenegabil, credința, frumusețea, feminitatea, singurătatea devastatoare, iluzia copilărească a paradisului, uitarea, revolta împotriva îngrădirilor, libertatea interioară, și altele, și altele. Sunt prezente și se transformă în interogații, în reflecții care capătă versiuni lirice originale, nu rareori memorabile. Atrag atenția biografismul asumat fără ifose, cu o curajoasă/ lucidă/ deconcertantă sinceritate și acea despodobire sau despuiere, uneori plină de cruzime, a făpturii, până la suflet, până la grăuntele de natură greu descriptibilă din adâncul firii. Poeta trăiește cu sentimentul că scrie „doar o poveste măruntă/ dintr-o lume târzie“. Ceea ce e adevărat. Însă povestea măruntă se preschimbă, sub ochii cititorului (ceea ce se întâmplă numai cu literatura de calitate!), în altceva, ceva mai înalt și care ne privește pe toți: devine o mitologie a unei/ a unor făpturi supuse suferinței, efemerității, dar având, totodată, și darul măreției.
Însă este imediat de adăugat: intensitatea și sinceritatea sentimentelor, ele singure, aproape n-ar conta, dacă poeta n-ar avea însușirea să le confere expresivitate verbală. Mi-au plăcut în mod deosebit prospețimea, noutatea metaforelor, talentul asociativ, siguranța cu care apropie, unifică prin analogii termeni care până atunci erau separați, provocând astfel revelatoare deschideri de orizont. Din lipsă de spațiu, nu am cum să fac o analiză pe îndelete a procedeelor stilistice. Mă mulțumesc să reproduc un poem admirabil, Bărbatul meu de nisip: „Mirosea a Occident. Un meteorit/ căzut pe strada unui oraș anodin din Câmpia Dunării./ În anii ’90, mirosul Occidentului era un parfum/ Giorgio Armani.// Când mă îmbrățișa, mă simțeam pe o plajă caldă la apus./ Pe atunci nu citisem Cartea de nisip/ și nu mă gân deam la comparații livrești// Era nesfârșit, se strân gea și se risipea întruna/ pe muzica celor de la Led Zep pelin./ Mi-a lăsat o casetă, am păstrat-o mult timp,/ până când casetofoanele au dispărut.// Băr batul meu de nisip are tot optsprezece ani./ Nu vreau să mi-l imaginez cu părul cărunt,/ vestejit sau cu burtă ca băutorii de bere./ Aș putea să-l recompun minuțios/ dintr-o picătură de parfum.// În vara în care l-am cunoscut,/ am devenit frumoasă.“ Iată și (măcar) câteva versuri din excepționalul poem, surprinzător ca structură, amplu (se întinde pe 13 pagini din volum), intitulat Destrămare, cu care se deschide cartea: „Aici, la marginea Occidentului,/ ne permitem deja luxul de a fi singure.// Cărțile ne țin loc de bărbați,/ păpușile ne-au ținut loc de copii.// Seminția mea se va stinge/ și nu pot să sufăr îndeajuns pentru asta./ Poate că nu sufăr îndeajuns pentru nimic,/ nici pentru neam, și nici pentru țară.// Nu am rădăcini, nu am viitor în sângele meu./ Patria e somn fără vise.// Când te pocnește realitatea,/ umbli cu fruntea bandajată/ ca un rănit de război.// Sufletul meu deșirat ca pânza Penelopei noaptea/ nu mai poate înveli niciun suflet…“.
De ce am simțit nevoia să evidențiez această apariție editorială? Desigur, pentru valoarea sa literară în sine. Dar, imediat, e de pus un accent: e o carte de versuri valoroasă, în condițiile în care asemenea scrieri valo roase sunt tot mai rare. În general, încercările lirice ale momentului se complac să rămână într-un teritoriu minor, fără să lase urme durabile în rostire și în sensibilitate. Felul în care înțelegem sensul, rostul literaturii/ beletristicii a suferit modificări dureroase, care o sărăcesc, o devitalizează. De fapt, nici nu mai înțelegem toți același lucru când ne referim la o scriere literară. Și de aceea nici nu mai avem toți aceleași așteptări de la o carte de beletristică. Fiindcă înseși criteriile după care judecăm o scriere sunt strident de diferite de la grup la grup sau chiar de la persoană la persoană.
Revista noastră se numește „România literară“. Adică, prin definiție, este un periodic destinat beletristicii, cu o reliefare a celei autohtone. Cine are acces nu doar la trecutul recent, ci la cel mai de demult, își amintește că în anii ’70 ai secolului trecut, da, în vremea detestatului regim comunist, publicația aceasta și altele aveau în centrul lor literatura română – cea clasică și cea vie –, care era bogată în apariții editoriale remarcabile, care stârnea interesul cititorilor, care prilejuia dezbateri critice aprinse, care meritat ocupa prim-planul scenei publice. N-aș vrea să se creadă, Doamne ferește!, că sunt un nostalgic și că acele vremuri ar fi de regretat. Nu, nici pomeneală: este neîndoielnic că tot acest tablou, toată această maximizare a rolului și a locului social ale beletristicii la noi erau o consecință a circumstanțelor istorice în care eram siliți să viețuim. Trăiam într-o societate închisă, plină de interdicții, de privațiuni, iar literatura era o supapă, literatura constituia o anume formă de libertate sau, și mai exact, literatura reprezenta un surogat de libertate.
Astăzi, situația s-a schimbat complet. Scrierile de beletristică bune, înnoitoare, sunt, cum tocmai subliniam, din ce în ce mai rare. Peisajul beletristicii are ca notă dominantă cenușiul inexpresiv. Și, în plus, cu cât literatura curentă este mai anodină, cu atât, în mod stupid, se dovedește a fi mai măcinată de ambiții deșarte, mai răscolită de contestări și demolări reciproce. Apare ca o evidență faptul că atenția, eforturile creatoare s-au mutat în altă parte. Spre zona de eseu, de gândire filosofică, de cercetare sociologică, de studiu al istoriei, de analiză a compli catelor paliere ale lumii planetare. Și ele reprezintă tot creație verbală, dar sunt altfel, dar sunt altceva. Poezia, scrierile ficționale par să nu țină piept acestei concurențe. Fenomenul se observă și în paginile revistei noastre. Se diminuează aria ocupată de literatura artistică românească și este într-o permanentă expansiune literatura adiacentă, eseul, studiile, conferințele pe teme de actualitate. Nu e ceva ce ne-am dori, dar ne dăm seama că această schimbare de pondere este o mișcare naturală, căreia nu avem cum să i ne opunem și pe care nici nu se cade să încercăm s-o oprim. Așa încât revista noastră ar trebui, poate, să se cheme „România culturală“.
În timp, se va vedea dacă această deplasare este ireversibilă și se va vedea și unde se va ajunge. Cine știe, poate că, mai curând sau mai târziu, o poezie mai aplaudată decât cea iscată de mințile omenești și ficțiuni mai seducătoare decât născo cirile marilor creatori vor urzi mașinăriile cu cre iere artificiale care ne vor lua locul acolo unde astăzi nici nu ne închipuim, în atâtea și atâtea activități pe care le consideram strictamente umane.
Deocamdată, să ne bucurăm când apar cărți ca acest volum de versuri, care ne fac să credem că încă nu s-au stins luminile în minunata lume veche, unde pământul e pământ și cerul e cer, unde mințile noastre și sufletele noastre sclipesc ca niște lumini misterioase.