Spre deosebire de ceilalți mari critici literari postbelici, care l-au premers cu doar câțiva ani – Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Lucian Raicu –, maeștri în arta explicării literaturii, Mircea Martin a excelat întotdeauna prin obsesia înțelegerii literaturii. Afirmația poate suna paradoxal, dacă avem în vedere că Mircea Martin a fost mai profesor (dacă îmi e permis acest comparativ) decât criticii menționați. Îl includ în această categorie și pe Lucian Raicu, deși acesta nu a avut niciodată o catedră: dar talentul lui didactic, cu totul neobișnuit, s-a exercitat în numeroase împrejurări publice și private, împrejurare ce-l califică pentru o asemenea titulatură. Nu e însă vorba de diferențe calitative, ci de opțiuni ce țin de ceea ce aș numi ontologia literaturii – de feluri neasemănătoare de a ființa într-un spațiu în aparență comun.
Așa se justifică de ce, lucrând cu aproape aceeași materie primă – cel puțin la începuturile activității lor –, cei enumerați au urmat traiectorii diametral opuse. Ei au virat fie spre istoria literară, fie spre monografism ori sinteze parțiale de gen, fie practicând modalități sui-generis de reflecții asupra creației artistice. Pe Mircea Martin, drumul l-a condus spre hermeneutică, iar de acolo spre teorie și ideologie literară. Înțeleg prin ideologie actul de a argumenta cu mijloace filozofice un discurs teoretic în care sunt incluse, în doze variabile, toate formulele suge – rate mai sus: și critica de gust, și exegeza aplicată, și istoria literară și culturală, și comparatismul, și aspirația spre cunoașterea abstractă.
Dacă ar fi să descriu direcția ilustrată de Mircea Martin, aș spune că demersul său unește, printr-o linie conceptuală sinuoasă și neliniștită, nevoia irepresibilă de ordine și valoare a lui Titu Maiorescu, și certitudinea calmă a lui Tudor Vianu că acestea există. Altfel spus, în activitatea sa ispita întemeierii se întâlnește mereu cu conștiința faptului că ceasul istoric a făcut din noi niște alexandrini, fericiți și condamnați, totodată, de a ne găsi la capătul unui ciclu cultural aproape închis. De aici provine interesul major pentru comparatistică, pentru jocul cu mărgelele de sticlă ale speculației, într-o utopică încercare de permanentă și nevrotică sincronizare. Lovinescianismul asumat al lui Mircea Martin e un reflex de apărare în fața agresiunii conformismului și a tendințelor retrograde. Pășunismul ideologic – în frunte cu varianta sa aberantă și ideologizată, protocronismul – și-au găsit în autorul Dicțiunii ideilor un adversar redutabil.
Rezultă din cele spuse mai sus că în evoluția lui Mircea Martin criticul literar a fost înlocuit treptat de un critic al civilizației. Și asta deși el n-a părăsit nicio clipă domeniul literar, explorat din cele mai neașteptate unghiuri. Retrospectiv, se poate constata că această tendință a fost vizibilă chiar de la volumul de debut, Generație și creație (1969). Firește, Mircea Martin își manifesta, înainte de orice, solidaritatea cu seria de autori care tocmai pășeau în arena literară. În filigran, ceea ce-l preocupa era însă altceva: identificarea elementelor unui modernism literar românesc coerent și expresiv – chiar dacă acesta își epuizase forța de iradiere în spațiul occidental cu câteva decenii în urmă. Mircea Martin s-a ambiționat să pună în evidență coerența procesului, nu actualitatea sau inactualitatea lui. Era o vamă prin care destinul ne obliga să trecem, un obol plătit vitregiei istoriei, dar și speranței că deschiderile odată produse vor contribui la normalizarea pe termen lung a actului creator.
Metoda critică a lui Mircea Martin obligă la sublinierea, de la bun început, a calității maîtresse a stilului: calofilia. Scrisul său are limpezimea, rotunjimea și profunzimea unei creații literare. Simți în fiecare frază premeditarea, competența și acel plaisir du texte care-l vor determina ca, ani în șir, să frecventeze marea critică literară europeană, îndeosebi cea franceză, cu care se simțea afin. Caracteristica ei constă în forjarea actului critic în jurul unui concept – cu mențiunea că el nu trebuie să fie neapărat un edificiu vast, ci se poate reduce la o simplă formulă (identificare, geometrie, finețe, profunzime ș.a.m.d.), cu condiția să fie una memorabilă. Ea provine din necesitatea de claritate și exactitate, subtil potențată de permanenta căutare a componentei simbolice.
Generație și creație, sintagmă inspirată de Tudor Vianu, nu promite însă continuarea eforturilor marelui înaintaș, ci o „trădare“ creativă a acestuia, un mod de a muta accentele: biologicul cedează locul proiectului intelectual și vizionar. Când vorbește despre dicțiunea ideilor – sintagmă care a făcut carieră – știi cu precizie că urmează o serie de investigații critice menite să limpezească, să aproprieze un spațiu cultural divers, punându-i în evidență organicitatea și capacitatea de a genera sensuri. Critică și profunzime, un volum de cotitură în creația lui Mircea Martin, conține, in nuce, elementele unei poetici. Autodefinindu-și demersul, criticul subliniază: „Efortul constant al exegezei a fost să refacă de fiecare dată coerența unei concepții critice personale, mai mult decât s-o înscrie în tipare generale și s-o subordoneze astfel. Am încercat să ne ținem cât mai aproape de texte, să intrăm în intimitățile de gândire, uneori contradictorii, ale autorilor, să aprofundăm prin identificare demersurile lor. Generalizările – câte sunt – vor să apară numai în imediata proximitate a obiectului concret“.
Așa se explică despărțirea de foiletonismul de primă instanță, această cavalerie ușoară a exegeticii, în favoarea sondării adâncimilor textului. Opțiunea se revendică manierei ilustrate cu strălucire de un Jean-Pierre Richard atunci când plonjează în străfundurile poeziei moderne pentru a aduce la suprafață sensurile. Acestea devin, la rândul lor, pretexte pentru a experimenta și a testa capacitatea de autogenerare a limbajului. Analiza aspiră la exhaustivitate, depunând în același timp eforturi substanțiale pentru a o submina. Din acest motiv, actul critic ni se înfățișează, paradoxal, și ca formulă fragmentaristă, fiind, mai presus de orice, o depoziție, o cartă cu multiple substraturi dedicată întâlnirilor fundamentale prilejuite de literatură, prin harul ei de a provoca ecouri în conștiință. Rolul criticului e de a le identifica și de a deveni responsabil pentru corecta lor distribuire în spațiul reflecției, imaginat ca o dezirabilă piață a dezbaterilor teoretice. De altfel, întreaga creație a lui Mircea Martin reprezintă un elogiu adus rolului normativ al criticii, înțeles ca asumare a responsabilității pentru circulația ideilor în lume.
Mircea Martin e sedus de fenomenele inaugurale, de surprinderea momentului fast al nașterii operei literare, al transformării ei în obiect generator de semnificații. Uneori, ca în Generație și creație, acest lucru corespunde apariției unei noi promoții de scriitori. Alteori, ca în G. Călinescu și complexele culturii române, e vorba de o patologie adânc înrădăcinată, a cărei sferă de acțiune se extinde asupra unei întregi literaturi. Ceea ce pune în joc criticul nu sunt atât calitățile de exeget, cât conștiința (care întotdeauna e „conștiință de ceva“, cum știm de la Jean-Pierre Richard) sub semnul căreia se află întregul său scris. Uneori, autorul simte nevoia nuanțărilor ulterioare (așa cum se întâmplă la ediția a doua a Identificărilor), care nu sunt revizuiri, ci explicitări de natură contextualistorică ale genezei textelor.
Or, aceasta sugerează un continuum creator, o deplină coerență a preocupărilor, o neobosită căutare a multiplului în unu și a unului în multiplu. Identificarea, termen întâlnit și la Georges Poulet, semnifică, dincolo de gesticulația critică efectivă, asumarea existențială a actului cultural. Situația e valabilă atât pentru textele care au în vedere autori contemporani, dar mai ales atunci când intră în dialog cu personaje consacrate – sau în curs de consacrare, cum era, la sfârșitul anilor 1960, Constantin Noica, despre care Mircea Martin a scris primul articol după eliberarea acestuia din închisoare.
Întreaga operă a lui Mircea Martin e traversată de obsesia perpendicularității pe subiect. Abordarea e întotdeauna frontală, epurată de complexe și lipsită de ezitări. El scrie doar dacă are de comunicat ceva esențial, iar atunci o face cu forța de propulsie a unei întregi aparaturi tehnice și terminologice (pe care o simți dincolo de text, dar nu o vezi) și având responsabilitatea participării la un ritual. Miza pe valoare exclude improvizația și elimină riscul erorii de percepție. Textele emană, din acest motiv, un aer de implacabilitate. Dar rotunjimea lor nu înseamnă închidere și capăt de drum. Analiza marchează atingerea unui nivel, invitând la continuarea, într-un alt context și la o altă dimensiune existențială, a experiențelor pe deplin asumate.
Mircea Martin este, totodată, cel mai important critic literar al interiorității pe care îl avem. Ar fi putut decide să facă, alături de congenerii săi, o strălucită critică de întâmpinare, impunând nume, stabilind ierarhii și trasând direcții. A preferat să urmărească evoluția naturală a literaturii și a intervenit doar atunci când a sesizat apariția denivelărilor ori a unor noduri energetice susceptibile să tulbure ordinea firească. Neintimidat de efecte, a căutat mereu cauzele nevăzute, mobilurile neștiute prin care măreția creației exprimă esența umanității. Nuanța antropologică adăugată treptat – și, aș zice, inevitabil – exegezelor conferă dinamism și suplețe unei activități care depășește, prin absorbție, critica literară (inclusiv pe dimensiunea ei comparatistă), cantonându-se tot mai decis în zona reflecției irigată de o austeră pigmentație filozofică.
Cu o răbdare de orfevrier, cu pasiunea constructorului ce înalță suple clădiri postmoderniste visând însă la splendoarea structurilor arhitectonice medievale, Mircea Martin a desăvârșit nu doar o operă, ci a impus un personaj: cărturarul fascinat de niciodată încheiata aventură a cunoașterii umane. Comparatistul, hermeneutul, teoreticianul, istoricul ideilor rămâne în mod fundamental un însoțitor în labirinticele explorări ale misterelor lumii prin literatură.