Poate inteligența artificială să compună versuri sensibile? O rețea neurală antrenată pe baza a mii de versuri cunoscute a încercat să alcătuiască poezii „originale“ (M. Reynolds, 2017, Neural network poetry is so bad we think it’s written by humans). Acestea au fost prezentate în diferite situații – studenților de la Litere, cercurilor de lectură sau de scriere creativă – și toată lumea a fost păcălită. Spre deosebire de imaginile fotografice sau artistice generate de AI, unde (încă) este ceva mai ușor să distingi o oarecare ciudățenie, artificialitatea, în cazul poeziei, nimeni nu a sesizat diferențele. Ba, mai mult – unele versuri erau atât de proaste, încât părea evident că sunt scrise de o ființă umană, de vreun poet chinuit de metafizica vieții cotidiene. Jack Hopkins de la Universitatea din Cambridge, cel care a gândit bot-ul poetic, a explicat că acesta poate să fie programat să scrie în diferite stiluri, cu sau fără rimă sau ritm ori pe teme date. I-a dat, de exemplu, tema dezolare, iar AI a scris: The frozen waters that are dead are now/ black as the rain to freeze a boundless sky/ and frozen ode of our terrors with/ the grisly lady shall be free to cry. Posibilitățile sunt practic nelimitate pentru că, pe baza unei baze de date existente și ca urmare a unor comenzi țintite, AI ne poate crea oricâte versuri, în orice stil, ritm sau cadență. Poate să scrie despre Brexit în stilul tragediilor grecești – ne spune Jack Hopkins, sau să rescrie Hamlet în ritm de rap sau hip hop. Poeții în carne și oase au reacționat, evident, afirmând că în genul acesta de creații lipsesc sentimentul, introspecția, adâncimea. Poezia reală explorează, spune poetul Rishi Dastidar, idei ce nu sunt neapărat evidente în text – în timp ce AI înșiră cuvinte, nu idei.
Să fie așa până la capăt? Trebuie să înțelegem că AI are o bază de date cu care lucrează, nu înșiră la întâmplare cuvinte; bază de date alcătuită din mii de versuri ale unor poeți reali. Deci idei. Acest program anume, creat la Cambridge, are o bază de 7 milioane de cuvinte din poezia englezească a secolului 20 – din cărți de poezie existente online. Așadar, rețeaua neurală creată astfel a „citit“ mai multă poezie decât mulți dintre contemporani, având o educație poetică și literară de invidiat. Mai mult, a fost învățată să înșire cuvintele în diferite stiluri sau în funcție de anumite teme sau subiecte date, care au fost inițial explicate și exemplificate. Nu foarte diferit de un curs de scriere creativă (datorită căruia avem zeci de romane suspect de asemănătoare) sau de un cerc literar/de poezie. Mecanismul prin care scrie poezie este cel de selecție pornind de la un anumit cuvânt dat – vânt, de exemplu. Caută versuri existente care se referă la vânt și le țese în altă ordine. Dacă rezultatul nu este mulțumitor, o ia de la capăt. Hopkins a exemplificat o altă reușită – un poem în pentametrul iambic al sonetelor lui Shakespeare. Poeții au ripostat din nou, spunând că este un stil demodat de scriere, că în ziua de azi ei nu mai sunt sclavii acestor constrângeri formale (pe care le folosesc sau nu, după bunul lor plac); deci AI, în mod paradoxal, este demodat, este prizonierul unor ritmuri și rime desuete – rămas în urmă cu cel puțin jumătate de secol de creație poetică. Dastidar spune că nu se poate vorbi de creativitate și nici de noutate cât timp combini versuri deja existente. Are dreptate, firește; dar, în același timp, există o grămadă de contra-argumente, unele mai mult decât evidente, legate în special de noutate și originalitate în poezia modernă. Dar și de faptul că nimeni nu a recunoscut versul „fals“. Ba, mai mult, cele AI au fost clasificate drept „categoric omenești“, „sensibile“, „introspective“. Iar cele ale unor colegi au fost catalogate ca „reci“, „artificiale“ și „false“. Aș comenta eu – noroc că toate aceste teste s-au făcut anonim! Iată un alt exemplu: „The crow crooked on more beautiful and free/ He journeyed off into the quarter sea/ his radiant ribs girdled empty and very – least beautiful as dignified to see. Crooked“ (strâmb, necinstit, încovoiat) fiind aici o găselniță interesantă a AI.
Keats, romanticul, spunea despre știință că „taie aripile unui înger“, iar despre Newton că a distrus poezia curcubeului, transformându-l într-o simplă prismă. De atunci însă, avalanșa de descoperiri și invenții științifice a cuprins toate domeniile și a explicat lucruri și fenomene aparent inexplicabile. Neuroștiințele și poezia, de exemplu, par că au multe lucruri în comun, încercând să explice, în moduri evident diferite, cum și de ce reacționăm la anumiți stimuli, la experiențe subiective (Niall Firth, 2016). Poeții interesați de neuroștiințe (și nu sunt puțini) spun că poezia este foarte bine plasată în ceea ce privește experiențele senzoriale – este o diagramă a conștienței, a ceea ce filosofii numesc qualia (termen introdus de Charles Sanders Peirce în 1866), explicat mai apoi (printre mulți alții) de Daniel Dennet ca „un termen nefamiliar pentru ceva extrem de familiar“ sau, cu alte cuvinte, felul special în care percepe fiecare lucrurile din jurul său. Cu cât aflăm mai multe despre lumea în care trăim, cu atât descoperim noi și noi întrebări despre ea, și noi sensuri. Poezia nu are cum să fie separată de știință. Chiar dacă știința răpește misterul, pentru că explică lucrurile, frumusețea rămâne. Poezia continuă să găsească goluri și spații pe care să le umple, chiar dacă știe de acum felul în care se formează un curcubeu sau un fulg de nea (pe care, de altfel, nici nu l-ar putea vedea fără ajutorul științei). După Richard Dawkins, știința nu doar că nu strică misterul, iluziile, ci, dimpotrivă – ne oferă mai multe. Știința și poezia sunt shortcut-uri spre adevăr (spunea tot el în Unweaving the Rainbow, 1998). Sigur, în locul poeziei am putea pune pictura, literatura toată, muzica. Există entuziaști care au scos reviste de literatură intricate profund cu medicina – de exemplu, un număr din LitmusPress cuprinde poeme despre hematii, corp, medicină și limitele ei, folosind terminologie medicală specifică (LitmusPress – poezie inovativă, experimentală, cum se autodefinesc creatorii). Oamenii de știință sunt creativi și trebuie să aibă o imaginație foarte bogată – bazată pe informație, studii și cercetare. Poeții au și ei creativitate și imaginație, dar aplicate abstract. Sarah Howe și Stephan Hawking au creat împreună, în 2015, un poem sub formă de film despre relativitate, prezentat cu ocazia zilei naționale a poeziei din UK. Hawking spunea că atât poeții, cât și oamenii de știință încearcă să explice frumusețea care ne înconjoară, deși printr-un alt fel de disciplină, de abordare. Dawkins afirma că „science is poetic, ought to be poetic, has much to learn from poets and should press good poetic imagery and metaphor into its inspirational service“.
Iată că, astăzi, inteligența artificială există și este activă și omniprezentă. Ba mai mult – acaparează creația. Modelele folosite au la bază limbaje neurale antrenate pe codificări fonetice pe baza poeziei englezești – atât în ce privește forma, cât și conținutul. Ceea ce înseamnă că modelul recunoaște și idei, nu doar cuvinte. Poeziile generate sunt coerente pentru că modelele sunt antrenate să recunoască idei și conținut specific. Unele studii mai mari (mai complexe și cu mai mulți subiecți) și mai recente au avut procente mai mici de „păcăliți“, dar mai mult de jumătate dintre participanți nu recunoșteau poezia generată de AI nici în acestea. Mai mult, se păstrează în mare proporție clasificarea „falsă“, „rece“ și „umană“, „sensibilă“ în mod eronat – poezia care a luat locul întâi ca fiind cea mai expresivă, mai bine scrisă și categoric umană a fost de fiecare dată generată de AI.
Un alt articol din „Nature Scientific Reports“ prezintă un studiu din 2024 în care un număr mare de simpli cititori (non-experți, cum au fost numiți) au avut de analizat un număr mare de poezii, unele ale unor poeți canonici, altele generate de AI pe baza unor modele asemănătoare. Poeții aleși au fost Shakespeare, Emily Dickinson, T.S. Eliot, Sylvia Plath, Geoffrey Chaucer, Samuel Butler, Lord Byron și Walt Whitman. Rezultatele au fost similare cu studiile din anii precedenți – nu doar că cititorii nu au identificat poeziile generate de AI, dar le-au preferat. Poeziile generate de AI au avut, în toate grupurile de cititori, scoruri mai mari în ceea ce privește creativitatea, atmosfera și calitatea emoțională. Poemul similar cu cel al Sylviei Plath generat de chatGPT a avut un punctaj mult mai mare decât poemele ei reale. Andrew Dean, profesor la Universitatea Deakin (Australia), spune că nu se miră de rezultate, pentru că poezia este forma literară pe care studenții o consideră adesea cea mai dificilă și mai puțin familiară, lucru valabil și la populația generală. Puțină lume citește constant poezie, deși ea este peste tot – versuri pe toate postările din social media care să dea greutate imaginii (mai corect sau mai puțin corect atribuite), pe autobuze, pe căni de cafea, pe felicitări de toate felurile și pentru toate ocaziile.
Majoritatea studiilor trag concluzia că AI este deja capabil să producă poezie de calitate – și să păcă lească cititorul. Dar ce înseamnă de fapt calitate? Dean îl citează pe filosoful german Walter Benjamin: „literature is not statement or the imparting of information“ și își explică preferința pentru poezia AI prin faptul că este mai accesibilă, mai ușor de înțeles, pentru că folosește cuvinte mai simple. GPT are exact acest rol – este domeniul său. Și anume să compună texte formale pe baza unor date pe care le deține. Scrie în câteva secunde un sonet perfect, un poem războinic sau o poezie de dragoste. Ele satisfac gustul general mai ușor decât poezia reală pentru că aleg cuvinte mai des folosite în versurile pe care le au la îndemână, mai uzuale, deci mai accesibile. Sunt poezii care comunică mai ușor idei, stări, sentimente. Profesorul Dean își povestește experiențele de la cursurile sale de literatură unde încearcă să învețe studenții să acceseze limbajul specific poeziei – să poată descifra singuri înțelesuri ascunse, mai puțin evidente. Este inteligența poetică umană concurată azi de inteligența artificială? Va putea AI să scornească metafore complicate, versuri mult mai complexe și idei complet noi?
Mintea noastră reacționează constant la tot ceea ce înseamnă viață și o face în moduri extrem de diferite, condiționate de baza noastră culturală, de ce și cât am citit, de discuțiile pe care le avem, de școală, de familie. Autorii tuturor acestor studii au și nu au dreptate. Avem argumente solide atât pro cât și contra creațiilor AI; dacă nu sunt identificate drept false și sunt apreciate de cititori – sunt sau nu acceptabile? Acest tip de poezie standardizată, corectă și frumoasă este periculos? Este bun? Sau oferă doar niște texte plăcute, corecte, apreciate pentru că sunt ușor de înțeles, dar fără nicio valoare literară? Valoare dată de gândirea omului; da, dar ele sunt sinteze ale ceea ce s-a scris deja, au o bibliografie bogată în spate, sunt mixturi ale gândirii universale. Poezie sintetică pe înțelesul tuturor. Acest ultim studiu a folosit cititori aleatori, nu experți, și a arătat faptul că lumea răspunde mult mai bine la poemele mai limpezi. Însă studiile precedente au analizat reacțiile studenților de la facultățile de filologie, ale unor critici sau chiar poeți – toți eșuând în recunoașterea „falsului“. Sylvia Plath generată de GPT3.5 ne spune: “My mind is a tangled mess, I try to grasp at something solid“, sentiment pe care îl putem avea deja în fața acestor evoluții imprevizibile ale lumii digitale de lângă noi (Andrew Dean, New research shows people can’t tell the difference between human and AI poetry – and even prefer the latter. What gives?, The Conversation, 2024).
Ar fi foarte ușor de tras concluzia că cei nepregătiți, neinițiați preferă poezia simplistă și accesibilă; dar la fel de valabilă ar putea fi ideea că foarte multă poezie umană (și nu AI) este slabă, mediocră, mai mult decât simplă/simplistă. Pe de altă parte, arta în toate formele ei apreciată de „oamenii obișnuiți“ nu este mai prejos decât cea apreciată de „experți“; ne-o spune clar, fără niciun dubiu, istoria artelor. Complexitatea poeziei bune o face mai greu accesibilă, de aceea poezia generată de AI câștigă puncte. Dar tot cea din urmă pierde la subtilitate, analiză, introspecție – cel puțin deocamdată, până când aceste modele vor putea genera asocieri spontane și mult mai complexe decât în prezent (în desen și pictură o fac deja). Autorii studiului din 2024 ne asigură că poezia bună nu este în pericol (B Porter, E Machery, AI-generated poetry is indistinguishable from human-written poetry and is rated more favorably, Nature, 2024). Rămâne de văzut ce ne rezervă viitorul.