Poezii de Viola Vancea
Adio, Casablanca!
Nimic nu va rămâne nevândut
și necumpărat din nou
pe această planetă în derivă.
Fața lumii, la fel ca și chipul nostru,
se schimbă lent, până devine
de nerecunoscut,
ori este desfigurată brutal într-o
singură noapte.
Execuție la nivel înalt, un personaj
în vogă,
cu putere și multe crime la activ,
arde de viu într-un avion de linie
ce explodează din senin pe un cer
infinit de calm și incredibil de
albastru.
Destinul nu doarme, pândește
din umbră,
nimeni pe lumea asta nu va rămâne
dator.
Mai devreme ori mai târziu
și condamnatul și judecătorul său
vor plăti la centimă, uneori,
cu o moarte
rapidă, cumplită și inexplicabilă.
Chiar dacă participi la toate
războaiele
lumii nu vei fi niciodată un învingător
cu tot sângele vărsat din belșug
în numele Tatălui, al Fiului și al
Sfântului Duh.
Pentru pacea din final decid
totdeauna
tranzacțiile și opinia celor de pe
margine.
În realitate, libertatea ți-a fost
din start
refuzată, printr-o falsă bunăvoință
și o mare de promisiuni, niciodată
onorate.
Tu ești doar un spectator
într-o sală sordidă de cinema,
în care rulează la infinit un film mut,
acompaniat la pian de un interpret
surd și aproape orb, zguduit din când
în când, de hohote de plâns, în timp
ce urmărește cu coada ochiului
drama sfâșietoare ce se derulează
pe ecran
și își imaginează că și el ar fi putut fi,
în tinerețe,
aidoma lui Humphrey Bogart ,
actorul său preferat din Casablanca.
Good-bye, humanity!
Azi nu mai avem mulți prieteni
dar cei pe care îi avem sunt foarte
buni.
Ne vedem de vreo două-trei ori
pe an,
de Paște, de Crăciun și la ziua
de naștere.
Nu vorbim prea des între noi
dar ne gândim mult unii la alții
și, din când în când, mai trimitem
câte un sms ori un like.
De fapt, atunci când se întâmplă
să ne revedem, discutăm numai
despre asta:
”cât de mult ne gândim noi, unii
la alții!”
și cât ne ajută acest fapt să trăim,
cum se spune,
fericiți, cu toții, pe același meridian.
Anotimpurile își urmează calm cursul,
pe unele, însă, nu le mai
recunoaștem.
Suntem într-o lume în continuă
schimbare
în asemenea măsură încât, șocurile,
răsturnările de situație, repetate,
devin o banalitate, ba chiar un
divertisment
proiectat la dimensiuni planetare,
spectaculos.
Se moare, se suferă ori se
sărbătorește
în direct, la scena deschisă, global,
umăr la umăr, ochi în ochi, online!
Solidaritatea și revoltele, cu grijă
regizate
de echipe de experți, fără număr,
răsplătite din belșug, ne umplu
mintea
și timpul cu întâmplări și personaje,
reale ori fantastice, ca în O mie
și una de nopți.
Good-bye, humanity! Welcome AI!
Istoria din istorii
Țara e plină de hoți și de milogi
care se bat pentru funcții și glorie,
de legiuitori cu mâna lungă
și mintea scurtă. Ei fac și desfac legile,
punct cu punct, ca un fanatic
mătăniile,
pe o masă a zarafului imaginară.
De sus, de niciunde, vine mila și,
uneori ,
pedeapsa.Legile înghit dintr-un foc
supa săracului din galantar
botezată cu apă.
Lucrurile se-ndreaptă cu timpul
unii rezistă, alții mai mor
nici nu știi când.Noi, de fapt,
nu mai avem bătrâni.
Ei sunt acum seniori.
Orașul, aleile din cimitir,
care s-au înmulțit ca ciupercile,
sunt pline cu semne
și cruci, mai vechi ori mai noi,
noblețe îngropată.
Țara e plină de hoți și de milogi
care se bat pentru funcții și glorie
cum s-ar bate moșii pentru patrie
și neam
pe brânci, în genunchi, ca la
Smârdan.
Fiecare epocă are eroismul ei.
Nici un fulg de nea nu vrea
să mai cadă
să alunge febra acestor zile, de eroare
și de restriște,
din metropola răsărită, ca un cub
de zahăr,
la răspântie de timpuri și continente.
Doar zimții de oțel ai șenilelor
se aud, din depărtare, în liniștea grea,
cum taie ritmic nămeții de zăpadă,
dintr-un roman rusesc,
citit demult și aproape uitat.
La orizont, Transsiberianul, venind
spre noi,
strivește lin zorii fragezi cu statura sa
impunătoare care ascunde înăuntru
ca un creier bolnav de bătrân
toate frumoasele Rusiei
îngropate în blănuri și bijuterii
care au tras după ele în moarte,
ca într-un vis rău,
o lume de iluzii,
Imperiul, cu bruma lui
de huzur și noblețe, fără întoarcere.
Poezii de Nicolae Tzone
perfecţiunea pluteşte pe
capodopere
ca schiorii pe schiuri
necruţător mă ceartă leul saharei
ce este cu tine omule ce este
de nu mai dai nici un semn
hai dacă nu cumva ai murit
vino să ne strângem în braţe
să ne luptăm doar de dragul luptei
grozave în miezul pustiului
necruţătoare amintirea labei de leu
pe spatele meu de până mai
ieri-alaltăieri
necruţătoare vocea lui de leu singur
de leu părăsit de prieteni
acolo departe-n sahara
vin leule spun vin chiar azi
vin chiar acum la tine-n sahara
e mult mai bine oricum să mori
în braţe de leu şi sfârtecat
de o gură de leu decât de tristeţe
şi de singurătate în urbea care
de o bună bucată de vreme a uitat
parcă definitiv să respire geniu
şi mărinimie
dintr-o dată și odată şi niciodată
s-au făcut câini-lupi
şi-au început să-şi ronţăie pantofii
și tenișii și papucii la vedere
aici în mica mea vizuină
de pe strada aurel vlaicu
dintr-o dată odată şi niciodată
s-au pus pe murit s-au luat
la întrecere care moare
care dispare mai repede
din mica mea vizuină
de pe strada aurel vlaicu
după aceea şi după aceea şi după
aceea
vin seara şi moartea
şi după aceea vin sarea şi viaţa
şi după aceea vin moartea
şi dimineaţa
după aceea pisica euridice
îmi cântă în urechi cântecele
cele mai vechi din neamul ei
de pisici fermecate
după aceea motanul orfeu
se aşează la masa de scris
şi scrie cu ghearele lui
de motan irezistibil cuvintele
pe care i le dictez
i-am pus grijuliu lângă gheare
glezna mea ca pe o roşie
şi foarte încăpătoare călimară
cu sânge
chiar şi glezna iubitei mele
i-am așezat-o alături de gheare
sângele ei fiind şi sângele meu
după aceea şi după aceea şi după
aceea
vin din nou seara şi moartea
şi după aceea vin iarăşi sarea şi viaţa
şi după aceea vin încă şi încă o dată
moartea şi dimineaţa
*
la oraş la carul cu bere sau la lido
sau la intercontinental sau la crâşma
de la muzeul literaturii sau la
gattopardo
sau capşa cu iubita vieţii mele
beau șampania secolului meu secret
şi whisky-ul secolului meu secret
scriu fără respirație poemul secolului
meu
secret îl citesc tot fără respirație
porumbeilor blânzi din parcul
cișmigiu
prieteni pe viață fără cusur
traiască şi înflorească lama de ras
ce vertiginos mi-a tăiat gâtul
poemul secolului meu secret
mi-l coase
la loc cu îndemânarea magică
a unei croitorese de lux originară
din new york
daaaaaaa doamnelor şi domnilor
şi domniţelor şi din rai şi de dincolo
de rai nu numai că poemul secolului
meu secret mi-a cusut perfect gâtul
la loc
ci în plus mi l-a făcut mai înalt
şi mai frumos infinit mai rezistent
în viitor la orice altă lamă de ras
la orice lamă de secure sau de topor
la orice altă armă de lemn de sticlă
şi piatră de fier ori de foc
poemul secolului meu secret
o alergare interioară e un mers
înăuntrul înăuntrului e un mers
plin de cratere de vulcani imenși
în apogeul erupţiei
*
perfecţiunea miroase ca orice copac
verde înflorit şi zburător
perfecţiunea bea cafea cu lapte
împreună
cu mihai eminescu pe plaja uriaşă
de nămol de la techirghiol
perfecţiunea nu se îmbracă niciodată
în staniol ci doar în marmură
de carara
chiar şi de ruşchiţa
perfecţiunea nu se înmulţeşte prin
spori
prin soare sau vânt
perfecţiunea se înmulţeşte numai
și numai prin perfecţiune
perfecţiunea joacă la zarzuri
cu umbra sa
şi cu aura sa şi cu pământul ei
pururi frumos mirositor
perfecţiunea înghite toţi pescărușii
de la orizont şi se laudă cu aripilor lor
deschise larg în burta ei
perfecţiunea pluteşte pe capodopere
ca schiorii pe schiuri
ca patinatoarele zvelte pe patine
perfecţiunea înghite capodoperele
cu o sete și cu o foame irezistibile