Hannah Carlson predă cursuri de Istorie vestimentară și Cultura materialelor la Rhode Island Scool of Design, este conservatoare de costume și textile la Fashion Institute of Technology și a obținut doctoratul în Cultura materialelor la Boston University.
Captivanta și permanent surprinzătoarea istorie culturală a modei perfect împletită cu istoria socială și politică, o combinație vie de dovezi vizuale, literare și documentare, toate îndesate în buzunare adânci și doldora de cunoaștere, păstrătoare de timpuri și protectoare de amintiri. Tot atât de somptuos ilustrată pe cât de erudită, o carte extrem de inventivă, curajoasă și originală. Metafora secretului, a personalității și a simbolului de statut, ușor academică și plină de povești picante despre politică, senzualitate, putere și privilegii, dorințe și interdicții.
Dacă ești bărbat ai putea să te întrebi de ce s-a apucat cineva să scrie o carte despre buzunare. Dacă ești femeie, sigur poți să îi explici. Și amândoi veți fi de acord că această istorie a buzunarelor aruncă o lumină caldă și inteligentă asupra întregii istorii amestecate a omenirii.
De la Verdi și Falstaff la Mizantropul lui Bruegel, apoi la Gulliver și la Boccaccio, de la Mark Twain, Lincoln și Regele Soare la Moll Flanders și Miuccia Prada, prin fascinația secolului modelat de Salvador Dalí, Elsa Schiaparelli, Vivienne Westwood și Coco Chanel, o lecție inteligentă despre putere și posesie, o istorie socială exhaustivă, o încântătoare dovadă de curaj și erudiție care dă răspuns la întrebările esențiale: cine, ce, unde, când și de ce? Și, nu în ultimul rând, pentru cine? Pentru că buzunarele tale spun totul despre ceea ce ești, ce prețuiești și ce îți dorești. (Editura)
(fragment)
Poate niciun alt critic cultural din secolul al XVIII-lea nu a contribuit mai mult la demonstrarea teoriei că buzunarele sunt o caracteristică notabilă a costumului și un accesoriu necesar pentru omul modern întreprinzător – decât Jonathan Swift. Costumul purtat de antieroul lui Swift, perseverentul călător Lemuel Gulliver, se bucură de aprecieri speciale într-o carte pe care, după cum recunoaște Swift, a scris-o pentru a „vexa lumea“. Când Gulliver a fost adus de ape, total neașteptat, pe țărmul țării Lilliput, minusculii locuitori, liliputanii, s-au arătat deosebit de curioși, dar și foarte precauți (figura 1) și au luat hotărârea înțeleaptă să îl percheziționeze. Straiele liliputanilor erau „simple și modeste“, o „unire“ de forme asiatice și europene, fiind de bănuit că nu văzuseră niciodată ceva atât de complicat ca veșmintele lui Gulliver, cu nenumăratele lor cotloane. Pe măsură ce trimișii curții, amândoi, și-au desfășurat căutările, au ajuns să-l cunoască pe Gulliver într-o măsură de-a dreptul îngrijorătoare, dacă spectacolul dat de cei doi bravi ofițeri în miniatură, care intrau și ieșeau din nenumăratele buzunare (cel puțin zece descoperite), în care uneori dispăreau cu totul, și uluirea față de tot ce descopereau în ele nu ar fi fost atât de comice și de absurde.
Inventarul celor găsite de liliputani în buzunarele lui Gulliver este lung și lasă să se înțeleagă limpede cât de bine echipat era pentru incursiunea sa în teritorii necunoscute, ca orice colonist în devenire. Echipat cu busolă, ochean de buzunar și jurnal, Gulliver putea să observe teritoriile descoperite, măsurându-i și „calculându-i“ reperele, notând cu grijă toate aceste date. Ticăitul insistent al ceasului lui de buzunar (aidoma unui „zeu venerat de el“, potrivit părerii ofițerilor din Lilliput) îl mâna la și mai multă hărnicie. Monedele grele din aur, argint și aramă arată că Gulliver pornise în aventură bine finanțat, gata oricând să mituiască pe oricine la nevoie. Iar dacă banii nu reușeau să rezolve situația, Gulliver mai ținea în buzunare și un cuțit, două pistoale, un pumn de gloanțe și praf de pușcă din belșug (într-o pungă care îl ferea de umezeală). Un set de tacâmuri îl ajuta să-și mențină standardele indiferent ce maniere aveau gazdele de oriunde ar fi ajuns, iar briciul, batista și pieptănul îl ajutau pe Gulliver să arate bine în orice împrejurare. Și dacă se întâmpla să-i scadă moralul, avea la îndemână o rezervă de tutun în care liliputanii s-au afundat până la genunchi, scuturați de strănuturi.
[…]
În 1937, Biblioteca Congresului a primit un cadou straniu de la strănepoata lui Lincoln, Mary Lincoln Isham: obiectele purtate în buzunare de președintele Abraham Lincoln în seara asasinatului de la Teatrul Ford. Curând, după ce lucrurile păstrate mult timp de familie au fost donate, un bibliotecar întreprinzător le-a scos în afara circuitului public. Ambalate în hârtie groasă, marcate „Nu deschideți“, au fost abandonate într-un safe zidit lângă biroul oficial al directorului bibliotecii, unde au rămas ascunse aproape patruzeci de ani.
Când istoricul Daniel J. Boorstin a preluat conducerea Bibliotecii Congresului în 1975 și a descoperit acel pachet misterios, s-a risipit și misterul care îl învăluia: biblioteca a întors pe dos, în public, buzunarele lui Lincoln. Convocând oficialii bibliotecii și jurnaliștii în vederea unei conferințe de presă și alegând data de naștere a lui Lincoln ca zi a evenimentului, a dezvăluit în premieră conținutul. Boorstin a explicat că biblioteca „trebuie să încerce să dea dimensiuni omenești“ unui om care fusese „devorat de mit“. Două perechi de ochelari; o batistă de in; un briceag; un lanț de ceas, dar fără ceas; o bancnotă de cinci dolari confederată, ieșită recent din uz; și tăieturi de prin ziare, unele cu recenzii favorabile ale candidaturii prezidențiale a lui Lincoln din 1864.
Împrejurările erau prea tragice și omul prea admirat pentru ca acest inventar să devină vreodată ținta unui amuzament, dar vizitatorii se străduiesc și astăzi să descifreze înțelesul acelor obiecte. Într-o transformare neprevăzută de Boorstin, obiectele, în loc să-l umanizeze pe Lincoln, au „devenit un fel de relicve“, după cum a constatat chiar biblioteca, oarecum stânjenită, dar rămân exponatele pe care vizitatorii Bibliotecii Congresului țin cel mai mult să le vadă. Prin acea umilă intermediare, vizitatorii speră să simtă fiorul apropierii de gândirea lui Lincoln într-un moment de detașare, când se îmbrăca să meargă la teatru și hotăra ce anume să ia cu el, ce i-ar fi putut fi de folos. …Lincoln, aflăm de la buzunarele sale, respecta uzanțele, având batistă brodată de mână cu inițialele sale. Dar își demonstra în același timp și nepăsarea față de conveniențe, purtând acei ochelari cu balamaua ruptă și legată cu șnur (figura 2). Ar fi greu de găsit o dovadă mai fermecătoare a lipsei lui de vanitate.
[…]
Elsa Schiaparelli a descoperit în veșminte un mijloc fără egal de a transforma „fantasticul în realitate“, la fel cum încerca să facă și Salvador Dalí cu obiectele sale suprarealiste. …
Multe dintre faimoasele glume ale lui Schiaparelli, jocurile de cuvinte și ceea ce numea ea „distracție și amuzament“ au de-a face cu buzunarele, printre care buzunarele aplicate de pe un costum de zi din 1937 și buzunarele ei „sertar de birou“ dintr-o colaborare cu Dalí din 1936 (figura 3). „Dalí era mereu prezent“, își amintește Schiaparelli despre prima lor colaborare. „Am conceput împreună haine cu multe sertare după una dintre picturile lui faimoase.“
Din perspectiva lui Dalí, acea serie de tablouri producea variațiuni pe o temă, un birou transformat în femeie, ceea ce el numea „cabinet antropomorfic“. Cititor convins de Freud, chiar dacă nu și nuanțat, Dalí și-a lăsat sertarele deschise provocator. Sertarele și buzunarele făceau parte din acele spații închise, goale, reprezentând analogii sexuale limpezi, după cum le identifica Freud în The Interpretations of Dreams (Interpretarea viselor) din 1899. Tot în 1936, Dalí a „profanat“ statuia lui Venus de Milo, zeița iubirii, cu sertare prevăzute într-o reproducere la scara ½ din ipsos a faimoasei statui de marmură – obținând o imagine care frizează lascivul (figura 4).
În schimb, sertarele trompe l’oeil care împodobeau costumul de zi al lui Schiaparelli erau închise ferm. Multe dintre acele sertare de birou nu aveau un buzunar atașat, doar câteva erau buzunare autentice, funcționale, o mișcare înșelătoare ce vine în recunoașterea înrudirii dintre aceste cuiburi interioare. Departe de a explora vreo anxietate psihosexuală personală oarecare, așa ca Dalí, Schiaparelli desfășura o interpretare ludică a unui lucru familiar, analizând înclinația omenească de a descoperi analogii trupești în peisajul domestic. (Spunem că dulapul stă pe picioare și are spatele înalt.) Însă modul cum Schiaparelli plasează și dimensionează sertarele din costumul ei face aluzie la anumite părți ale corpului. Propunând versiuni cu două, cinci și opt sertare-buzunar ale costumului care accentuează cu șiretenie sânii și pântecele, Schiaparelli a creat un „piept de sertare“ cu o mare putere de sugestie.
Întregind iluzia biroului, Schiaparelli și-a înzestrat buzunarele-sertar cu o varietate de mânere de sertar, folosind butoni din plastic cu aspect de cristal, inele negre tot din plastic și buline atârnate, de care să tragi. După cum spunea în autobiografia ei, Schiaparelli a colaborat îndeaproape cu bijutieri, sculptori și artizani de renume care executau „cele mai incredibile [închizători]“. „Niciun [buton] nu avea aspectul la care te-ai aștepta de la un buton“, reflecta ea. Aceste obiecte din plastic, lemn ori metal luau forme care semănau cu insecte și târâtoare, alune, lanțuri, lacăte, clame, tuburi de cartuș și acadele. Dacă Schiaparelli rămânea aproape de sursele ei în acest caz (sertare și uși), Dalí a ales pompoane din blană de nurcă să servească drept mânere de sertar pentru versiunea sa de Venus din Milo. Diferențele ne lasă să ghicim că, dincolo de acea scânteie de colaborare productivă, cei doi parteneri și-au urmat fiecare propria cale. Sertarul lui Dalí este seducător, te invită să-l atingi. Butoanele lui Schiaparelli, glumețe și ușor alarmante, dacă te uiți mai atent, făceau acel gen de invitație căreia e mai prudent să nu i se dea curs. (figura 3)
Să fi „îmblânzit“ Schiaparelli opera lui Dalí, transformând-o într-un costum conservator, care să poată fi purtat de orice doamnă, după cum susțineau unii critici? …Doar ea știa care buzunare erau reale și care doar o păcăleală. Atentă la viața imaginară a femeilor, Schiaparelli le punea la dispoziție o operă creatoare care nu atât domesticea costumul, cât îi asigura purtătoarei controlul deplin.
Buzunarele de la piept au continuat să fie prilej de provocare pentru Schiaparelli, și nu în întregime reținută. O rochie de seară de lână din 1938–1939, spre exemplu, împodobită cu șase buzunare aplicate, este surprinzătoare prin mesajul său direct (figura 5). Buzunarele din mătase sunt de un roz-vibrant, „luminos, imposibil, obraznic, adorabil, dătător de viață“, după cum spunea Schiaparelli. Urmează forma vazelor de porțelan de Sèvres din secolul al XVIII-lea, obiecte rococo prin excelență, și încadrează sânii în mod sfidător. Conturate cu broderie din aur și presărate cu flori ceramice albe, o reușită a manufacturii de la Sèvres, mijlocul fiecărui vas cuprinde motive din paiete roz și mov mai închis.
Aceeași neliniște o avea și Coco Chanel, contemporană și uneori rivala lui Schiaparelli, care era profund nemulțumită că vestimentația feminină servea atât de frecvent glumelor și distracției. După cum explică istoricii Caroline Evans și Minna Thornton, prin insistența asupra unei „demnități invulnerabile“, Chanel adopta o uniformă antidecorativă. În 1954, în vârstă de șaptezeci de ani, Chanel a revenit în prim-plan cu o colecție exact când Schiaparelli își închidea casa ei de couture, și a propus acele costumele confortabile care nu sunt uitate nici astăzi (figura 6). Legăturile cu trupul sunt reduse la minimum în aceste costume – considerate „vestimentația cea mai apropiată de costumul bărbătesc la doi sau la trei nasturi din secolul XX“.
Volum în curs de apariție la Editura Baroque Books & Arts, Colecția Savoir-Vivre Aquarelle.
Traducere de Mihai Moroiu