Ilie Stepan este una din marile personalități ale muzicii românești
de azi. Singur sau alături de grupul PRO Musica, el a scris pagini
de remarcabilă originalitate în peisajul rock-ului, folk-ului, popului
de la noi. E autorul primei (și singurei) opere folk autohtone,
Creanga de cireș. Împreună cu colegii din PRO Musica a susținut
primul concert rock într-un spital psihiatric, cel de la Jebel, și
primul concert într-un penitenciar. Această din urmă inițiativă e singulară
în întreaga Europă de Est. Ilie Stepan este un extraordinar ghitarist, un
compozitor de forță și un aranjor de mare clasă. Numele lui va fi indisolubil
legat de Revoluția din decembrie 1989, când, în 20 decembrie, a cântat în
balconul Operei din Timișoara. Câteva zile mai târziu a compus piesa Timișoara,
imnul Revoluției. Ulterior, ea a devenit și imnul orașului.
În zilele pandemiei, în izolare, Ilie Stepan și-a trecut în revistă activitatea
de aproape o jumătate de secol și, sub semnătura Stepan Project, a dat la
iveală o excepțională suită de zece
cântece, rescrieri, reinterpretări,
reorchestrări, remixări, remasterizări
ale unora dintre compozițiile mai
vechi. Produsul rezultat se intitulează
The Man Without Identity și e girat
de companiile de producție Art
Protocol și Show Factory. E vorba,
așadar, de variante alternative ale
unor cântece apărute pe discuri
anterioare Stepan Project, amplificate
și regândite din perspectiva artistului
matur aflat, alături de întreaga
omenire, într-un punct de cumpănă.
CD-ul — care e și o inspirată operă
grafică, datorată lui Pavel Vereș
— constituie o aventură muzicală
cu totul neobișnuită în spațiul
nostru. Cu harul său de a declanșa
energii și de a aduna în juru-i o
diversitate de artiști provenind
din multiple domenii creatoare,
Stepan ne propune și un spectacol
de tipul all stars.
I-au fost alături pe parcursul
intensului proces de reelaborare
muzicală pianistul Doru Apreotesei
și ghitariștii Dixie Krauser și Horea
Crișovan. Ei sunt colaboratorii săi
cei mai apropiați din ultimii ani.
Acestui „miez tare“ i s-au asociat
instrumentiști de mare valoare,
actori, cântăreți, de la Grigore-
Bujor Hariga, Alex „Boița“ Perin,
Luminița Burcă, Nicu Pătoi, Alexandra
Guțu, Liviu Butoi, Cristina Păduraru,
Mario Florescu, Florin Barbu,
Claudia Ieremia, Horváth Octavian-
Nicolae, Dana Borteanu, Vlady
Cnejevici, Laura Modi, Doru Iosif
(membru fondator al PRO Musica,
coautor al multora din cântecele
grupului și inspirat textier), la Dana
Török, Ovidiu Rusu, Lică Dolga, Mircea
Stratan, Petre Ionuțescu, Cornel
„Schwartz“ Calboreanu, Damian Victor
Oancea, Ștefan Dandu, Cristian Bălteanu,
Dinu Simon, Ioan „Meniță“ Vasilescu.
Am ținut să menționez numele de mai
sus și pentru că ele dovedesc un tip de solidaritate
umană și artistică pe care pandemia părea să o
distrugă. Excepționala calitate tehnică a CD-ului a
fost asigurată de conlucrarea între casa Fandango Recording
din Toronto, a lui Florin Buciu, Show Factory, animat de Sebastian
Ciocan și Lockdown Studios, a lui Stepan însuși, plasat la Nădlac, la granița
de Vest a României. Așadar, un exemplu de colaborare „în vremuri de ciumă“
pe care îl întâlnești arareori — sau poate niciodată — în spațiul autohton. El
e cu atât mai prețios cu cât legile, spaimele, oamenii și virușii aproape că-l
făceau imposibil.
Din vasta sa creație (n-am spus nimic despre compozițiile PRO Musica
și despre sutele de realizări în teatru și în film), Ilie Stepan a ales zece compoziții.
Ele sunt, desigur, reprezentative pentru o strălucită carieră, dar conțin și
ceva în plus: acea pulbere de aur care ne indică apartenența la o viziune
comună, la o idee care transcende necesitățile și realitățile imediatului. E
vorba de atotprezența omului fără identitate în care se întrupează atât măreția,
cât și nimicnicia existenței. Albumul, aflat sub presiunea unei morale grave,
chiar „grele“, e conceput circular, debutând cu un Cântec pentru lumină, și
încheindu-se cu o Rugăciune pentru lumină. Ordinea acestor două cântece e
deopotrivă surprinzătoare și sugestivă. Ea pornește de la un dat (preeminența
luminii în raport cu toate celelalte elemente ale universului) și se sfârșește
cu o concluzie în care spaimele și amenințările primejduiesc formele de
manifestare ale divinității.
Ca orice mare artist, Ilie Stepan posedă și arta de a cunoaște lumea
prin instincte. Viziunea lui e mai degrabă sumbră, hrănită de prea numeroasele
exemple tragice întâlnite la fiecare răspântie a vieții. Cântecele ne proiectează
într-un scenariu de factură apocaliptică, dominat de personaje maligne, care
întrupează, simbolic, Răul dintotdeauna. Unele din ele poartă măști (Claunul
Cioclu), altele sunt abstracțiuni, precum eroul titular, „Omul fără identitate“.
Se poate stabili, în acest din urmă caz, o filiație musiliană, cu „omul fără
însușiri“ ca anticipator al „epocii foiletonistice“, și a nebuniei care cuprinde,
treptat, într-un crescendo frenetic, planeta. Omul lipsit de umanitate (pentru
că despre aceasta vorbește compoziția) e dictatorul, dementul care-și impune
voința, cel gata să sacrifice, doar pentru a-și împlini visele descreierate. În
contextul actual, piesa capătă frisonante nuanțe profetice.
Ilie Stepan explorează versanți nebănuiți ai unei geografii mentale și
muzicale de o uimitoare complexitate. Discul e o meditație despre soarta
tragică a omenirii, dar el conține și o contra-propunere luminoasă, sugerată
de subtile, arborescente construcții sonore. Artistul a realizat o structură
coerentă, și nu doar o însumare de piese valoroase. Unitatea în diversitate e
asigurată de sunetele ghitarei, instrument-rege într-un univers în continuă
destrămare, zbatere și renaștere. Sonoritatea folcloric-liturgică a unora din
piese contrastează admirabil cu dominanta jazz-istică din altele. Maestru al
fusion-ului, Ilie Stepan atinge virtuozi tatea. Savantele dialoguri între instru –
mente (de pildă, între „higheghea“ — vioara cu goarnă — a lui Cristian Băl –
teanu și saxofoanele lui Liviu Butoi)
alcătuiesc fragmente nu doar de
o mare frumusețe muzicală, fiind
de un rafi nament compozițional
impresionant. Păsări în zbor deasupra
unui câmp cu maci e, ca ilustrare a
celor spuse mai sus, o piesă-reper.
Instrumentelor deja invocate li
se adaugă prezența subtilă,
neliniștitoare și energică în același
timp, a „moog-ului“ stăpânit de
Doru Apreotesei. Asemeni unui
magician într-o clipă de grație,
Ilie Stepan veghează la armonizarea
unor entități ce provin parcă dintro
realitate virtuală, obligându-le
să se supună regulilor omenescului.
Din acest punct de vedere,
creația lui Ilie Stepan e și un elogiu
adus complexității ființei umane
— de la căderile înspăimântătoare
până la capacitatea de a se înălța
prin curățire spirituală. Acest
triumf e marcat de excepționalele
pasaje simfonice care conferă
întregului aura unei frumuseți
mistice. Discurs despre suferință
și redempțiune, The Man Without
Identity e o realizare polifonică în
care grandiosul coexistă cu
impulsurile dezlănțuite ale unui
spațiu moral cariat. Paradisul
și Infernul se confruntă întro
bătălie frenetică, fără reguli
și logică. Ceea ce descrie Ilie
Stepan este un proces de recucerire
a normalității, într-un moment
în care ordinea lumii a fost tulburată,
iar „tristețea misterioasă“ guvernează
gesturile puținilor indivizi lucizi,
supraviețuitorii unui holocaust al
conștiințelor.
Sugestivă e în acest sens Cabala
ticăloșilor, compusă pe un text de Tavi
Iepan. Forța de evocare a lumii corupte,
a valorilor false și a speranțelor ucise
în fașă e potențată de sonoritatea hardrock
în care rafinamentul ghitarelor e dublat
de rudimente de voce umană, redusă la un
șir de emisii sonore ce ating marginile isteriei.
Piesa devine astfel un avertisment care, prin
violență și radicalism, se opune realității aflată în
plin proces autodistructiv. Prohodul unei civilizații
sinucigașe e rezumat în versurile de final: „Măi omule bun,
mă’ Cioclule/ mă’ tu nu vezi că nu merge cu ăștia/ Mă’ du-te, mă, acasă/
Că astăzi ai îngropat destui“.
Aceeași tonalitate și aceeași insuportabilă tensiune a presiunii alcătuiesc
nota dominantă și a altor piese. Cavalerul Cruciat, Mașina Timpului, Omul fără
identitate, Ispita se revendică încercării de a decripta absurdul și de a-l anihila.
Caracterul de confruntare e prezent pretutindeni, subliniat de sunetele
maiestuoase ale ghitarei, care și-a asumat rolul de a semnala — cu fermitate,
deși sporadic — că există alternativă la Rău, că Frumusețea și Bunătatea
n-au dispărut, deși au fost acoperite de gălăgioasa prezență a vulgarității,
prostiei, ticăloșiei și nemerniciei umane. Scâncetul copilului nou-născut
valorează, într-un asemenea context, cât o epifanie și o promisiune a eternului
reînceput.
Rândurile de mai sus își propun doar să atragă atenția
asupra acestei noi izbânzi muzicale a lui Ilie Stepan. Ea
trebuie ascultată și analizată secvență cu secvență.
Multistratificată și de o plurivalență ideatică arareori
atinsă în peisajul nostru muzical, The Man Without Identity
reconfirmă clasa creatorului Stepan. Există și aici, ca în
orice operă de artă importantă, un soi de pact faustic pe care marele
muzician știe de la început că îl va câștiga: el nu își vinde sufletul, ci,
prin harul său, nădăjduiește să salveze conștiința celor care nu au uitat
să vadă și să audă mesajele Binelui și Frumosului. Într-o lume contorsionată
și descreierată, s-ar putea ca aceste cerințe simple să însemne Totul.
Admirabilele sale cântece sunt versete dintr-o Antiapocalipsă de care
avem nevoie.