Una dintre cărțile cutremurătoare apărute după prăbușirea comunismului a fost, neîndoielnic, Timpul ce ni s-a dat. Memorii, 1944-1959, de Annie Bentoiu. În paginile ei, scriitoarea și traducătoarea rememora, mai puțin pentru uz propriu și mai mult pentru generațiile următoare, cea mai cumplită perioadă din istoria modernă a României: cea dintre pătrunderea trupelor sovietice pe teritoriul nostru și începutul „micului dezgheț“ dejisto-ceaușist. Perioada lichidării elitei vechii Românii, a lagărelor, a „consilierilor“ sovietici, a confiscării pământurilor, caselor, fabricilor și atelierelor și, în general, a terorii de fiecare clipă. O epocă în care, cum spune autoarea, multora le-a fost dat să trăiască: acela a fost timpul lor și nu altul, și în acel timp au trebuit să supraviețuiască, să iubească, să creeze (cum și cât s-a putut) și să-și împlinească viețile. Recuperarea, prin rememorare, a acelor ani teribili era menită să depună mărturie despre suferințele îndurate de lumea românească, dar și să atragă atenția generațiilor mai tinere că nimic nu este primit de-a gata, că libertatea trebuie prețuită, cultivată și apărată, iar creația, împlinirea vieții ce ni s-a dat, e o datorie. Spre surpriza publicului larg, la mai bine de un deceniu și jumătate de la mărturia scriitoarei Annie Bentoiu, avem acces la un remarcabil pandant: volumul Scrisori pentru Ioana, al cărui autor este soțul scriitoarei, compozitorul și muzicologul Pascal Bentoiu. Nu este vorba de o replică și nici de o reluare. În fapt, avem de-a face chiar cu un alt tip de text. La invitația fiicei sale, Ioana Bentoiu (ea însăși, muziciană, stabilită în Elveția), compozitorul și-a așternut pe hârtie, sub forma a patru scrisori trimise între 1994 și 2004, amintirile din perioada 1937-1994. Așadar, patru epistole și un interval de timp mult mai amplu decât cel din Timpul ce ni s-a dat. Expeditorul, Pascal Bentoiu, a fost o personalitate de excepție a muzicii românești – autor de simfonii și opere, de poeme simfonice și concerte și, totodată, cel mai bun specialist mondial în opera lui George Enescu – și un intelectual multilateral. Fiu al lui Aurelian Bentoiu, avocat și om politic interbelic, Pascal Bentoiu vorbea șapte limbi (între care și latina), iubea literatura și era, între altele, un cunoscător desăvârșit al istoriei navale. Urmărea cu interes și cunoștințe solide viața politică internațională și a privit, de pildă, cel de-Al Doilea Război Mondial cu ochii celui care știa totul despre flotele engleză, americană, germană și japoneză, care-și disputau supremația pe mările și oceanele lumii. Mărturia sa, redactată în alt stil confesiv decât cea a soției Annie Bentoiu, o completează pe aceasta atât cu un important interval anterior ocupației sovietice, cât și cu un lung interval ulterior „micului dezgheț“, în care a urmărit metamorfozele comunismului în România, metastaza și prăbușirea ceaușismului, ba chiar și primii ani de revenire la democrație. Mărturia sa este o completare, din alt unghi și cu alte instrumente scripturale, a celei cuprinse în Timpul ce ni s-a dat. O completare nu mai puțin impresionantă, dar din alte motive. s imilitudinile între cele două mărturii nu țin numai de relația dintre soț și soție și de afinitățile inerente pe care le presupune, ci și de apartenența spirituală comună a celor doi autori la vechea Românie, cea de dinaintea instaurării regimului comunist. Pascal a fost, cum spuneam, fiul lui Aurelian Bentoiu, jurist și om politic liberal, parlamentar în legislatura 1933-1937, apoi secretar de stat și ministru al Justiției, între 1939-1940. Nu e de mirare, cu asemenea biografie, că după instaurarea regimului comunist Aurelian Bentoiu a fost dat afară din avocatură, în 1948, fiind apoi deținut politic în două rânduri (prima dată, timp de 8 ani, fără condamnare, iar a două oară timp de 5 ani). În prima scrisoare din carte – care a fost, în realitate, ultima trimisă, în 2 ianuarie 2004 – și parțial în cea de-a doua, autorul rememorează cu vădită putere de obiectivare, dar și cu o formidabilă priză a atmosferei de epocă, și această perioadă fericită a copilăriei și adolescenței, de dinaintea intrării României sub zodia nefastă a dictaturilor de extremă dreapta, apoi a celei de extremă stânga. Prin urmare, având în vedere ascendența paternă, după instalarea regimului comunist, traseul excepționalului tânăr muzician care era Pascal Bentoiu – discipolul preferat al lui Mihail Jora – va devia un timp, fiind obligat să abandoneze studiile la Conservator și să se refugieze într-un post marginal la Institutul de Etnografie și Folclor. Abia după „micul dezgheț“ dejisto-ceaușist va reveni în prim-plan, ca muzician de vârf al țării, dar meritele nu-i vor fi recunoscute plenar decât după 1989, când a fost ales primul președinte democrat al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1990- 1992). Ca și soția sa, prin urmare, autorul Scrisorilor pentru Ioana a fost un creator care a trebuit să îndure și să se retragă, suportând o multitudine de umilințe și privațiuni, spre a-și putea păstra condiția, conștiința curată și vocația creatoare neafectată de regimul proletar. A purtat o bătălie dură, permanentă, cu sine și cu tentațiile inerente, mai ales după ce regimul s-a „îmblânzit“ și a trecut din paradigma stalinistă propriu-zisă în cea a stalinismului cosmetizat ceaușist, lăsând im – presia că „se poate“. În cea de-a treia scrisoare, redactată, conform notei asupra ediției, în 12 septem – brie 1995, și în cea de-a patra, din februarie 1995, muzicianul reconsti – tuie pas cu pas momentele care au jalonat metamorfoza regimului comunist în țara noastră, insistând din când în când, lucid și amar, asupra contrastului dintre apa – rențele pe care le construia propa – ganda și realitățile de zi cu zi, complet diferite. Între care cea mai importantă era însăși esența regimului, care a rămas neschim – bată indiferent de formele pe care le-a luat și de momentele, mai rele sau mai bune, pe care în special dictatura lui Nicolae Ceaușescu le-a avut. Dacă expeditorul acestor patru epistole este Pascal Bentoiu, destinatarul este dublu. f irește, cea dintâi este fiica autorului, Ioana Bentoiu, cea care, de fapt, a provocat ver bul epistolar al părintelui și, la câțiva ani de la plecarea lui la cele eterne, a alcătuit ediția Scrisorilor. Pascal Bentoiu i se adresează direct, folosind dimi – nutive părintești amuzante, și nu o dată face apel în text la amintiri comune și la împrejurări familiare amândurora. Însă mai există un destina – tar al acestor texte. Cum relația tată-fiică a fost una strânsă – căci Ioana Bentoiu a urmat și ea o strălucită carieră muzicală, deve – nind so prană și profesoară de canto, stabilită în Elveția –, e de presupus că multe dintre cele relatate în scrisori îi mai fuseseră povestite întâiului destinatar pe cale orală, de-a lungul timpului. De aceea, în textele lui Pascal Bentoiu se simte și un al doilea destinatar. Unul, desigur, virtual: generațiile următoare, care au trăit superficial sau deloc epoca istorică pe care narațiunea o parcurge. Prezența discretă a acestui al doilea destinatar justifică pe deplin decizia Ioanei Bentoiu de a ordona cronologic cele patru narațiuni și de a le face publice, sub forma acestei mărturii care are și o profundă dimensiune parenetică. Sensul parenezei e, desigur, unul democratic și intelectual. Ca și Annie Bentoiu, Pascal Bentoiu nu este nostalgic și nu trăiește în trecut. Pedagog fin, de vocație (în pofida faptului că regimul comunist l-a ținut departe de catedra universitară pe care o merita), el își povestește viața trăită în marea ramă a istoriei: o istorie pe care nu doar a suportat-o pasiv, ci căreia i-a rezistat, iscodind-o cu pasiune și analizând-o cu competență de cunoscător într-ale diplomației și artei militare, expunându-i resorturile și mecanis – mele. Rememorările sale sunt pledoarii implicite în favoarea culturii și civilizației, bunului-simț, toleranței, respectului față de valori și față de celălalt și, mai presus de toate, în favoarea libertății. Ca om care a cunoscut bolgiile stalinismului, Pascal Bentoiu s-ar fi putut arăta, mai ales la senectute, mai flexibil în raport cu epocile mai „blânde“ ale totalitarismului. Una din marile lecții ale acestor scrisori e aceea că numai libertatea contează și orice „liberalizare“, oricât de curajoasă și de riscantă în context internațional, e insuficientă în raport cu libertatea adevărată. Pe lângă talentul de profesor, Pascal Bentoiu îl avea, indiscutabil, și pe cel de memorialist. Narațiunea sa reînvie epoci și momente istorice și, nu în ultimul rând, configurează autentic sensul trecerii unui om de talia sa prin timp. Pe lângă uriașa sa operă de compozitor și muzicolog, se adaugă o a doua, care o împlinește pe prima. Memoria salvată prin text redevine viață, prin prețioasa pedagogie pe care o conține.