A apărut, în 2022, la Editura Academiei Române, în binecunoscuta colecție O sută și una de poezii, (coordonator Mircea Braga), o antologie de poeme de Adrian Alui Gheorghe. Antologarea, studiul introductiv, nota bibliografică și selecția reperelor critice îi aparțin Soniei Elvireanu. Volumul de 252 de pagini cuprinde selecții din nouă volume ale lui Adrian Alui Gheorghe: Ceremonii insidioase (1985), Poeme în alb-negru (1987), Intimitatea absenței (1992), Cântece de îngropat pe cei vii (1993), Complicitate (1998), Îngerul căzut (2001), Gloria milei (2003), Paznicul ploii (2010), Comunitatea artistică (2020).
Privirea de ansamblu pe care o permite orice antologie facilitează și mici revelații, descoperiri care, la data apariției volumelor, n-au fost posibile, dar care capătă un nou sens și o altă consistență odată devenite parte a noii arhitecturi care este antologia. În cazul lui Adrian Alui Gheorghe, multiplele direcții lirice erau acolo, unele latente, altele devoalate discret, în volumele de început, din cauza, desigur, regimului politic care avea și asupra literaturii un efect de pat al lui Procust, dar probabil și din cauza unei anume timidități, a unei modalități discrete de a exista ca poet. Cu toate acestea, lirica sa este puternică, decisă, iar mai târziu, dobândește o anume incisivitate și greutate a discursului. Adrian Alui Gheorghe este un poet care evoluează de la un volum la altul și rămâne, în același timp, fidel tonului original. Simboluri specifice liricii sale, lemnul de măr, măceșii, grădinile de cypreși, ploile, privighetoarea, viermii și fluturii, pâinea, carnea ființei în opoziție cu spiritul și ideea, capătă înțelesuri noi, mai profunde, la trecerea dintr-o vârstă poetică în alta. Mărul, pom, lemn și fruct, simbol al căderii și al ispitei, este exploatat, iată, în volumul de debut, într-o manieră carnală, ajungând în Poem din volumul Paznicul ploii (2010) la o esențializare „(…) demonul se lovește de carne/ demonul își înfige dinții în suflet// toți îmi bat la ușă/ toți strigă/ carnea mea s-o vadă înșirându-se/ ca o armată hărțuită// vom învinge? Întreabă mărul/ vom învinge! răspunde culoarea mărului.“
Poemele capătă și ele altitudine și amploare, Adrian Alui Gheorghe luând în stăpânire, tot mai încrezător, noi dimensiuni ale liricii. Poemele dobândesc o coloratură epică, adevărate tablouri vivante menite a fi descifrate de către cititori: „Era o prințesă care decojea portocale sau mai bine/ o femeie care își abandona hainele cu teamă/ în după-amiaza unui poem a unui om care/ nu-și mai putea ține visele în cap (…).“ Merită remarcat faptul că Adrian Alui Gheorghe aruncă o privire și înspre cititor atunci când scrie, poezia sa se naște de dragul poeziei, dar și de dragul unui cititor ideal căruia i se adresează în amicale confesiuni: „Veneam spre casă închipuiește-ți o femeie/ scutura caișii își spăla părul/ în miresme tari bărbații roșeau a aduceri aminte/ se maturizau brusc (responsabilități nemaiîntâlnite:/ caișii florile miresmele).“
Au și o caracteristică mai puțin căutată astăzi, melodicitate, un ritm interior și o gravitate în abordarea temelor ce amintește de solemnitatea înaltă a imnurilor: „Dacă voi fi întrebat unde e frumusețea, ce voi răspunde/ dacă voi fi întrebat unde este adevărul, ce voi răspunde/ pe cine voi împunge cu degetul în piept/ dacă voi fi întrebat/ (…)“.
Adrian Alui Gheorghe se fixează în poezie pe repere culturale perene, explorate în teme precum sacrul, absolutul, eternitatea, mize înalte pe care le desenează cu pedanterie, în creion subțire.
Modalitatea poetică a lui Adrian Alui Gheorghe amintește de cea a unui chiromant. Munții, liniile și semnele din palmă – acest mic dar vast, grație simbolisticii, teritoriu, atât de specific omenesc, asemănător și totuși diferit, de fiecare dată altfel, unic. Cu un fel de cumințenie și răbdare, cu determinare și încăpățânare, Adrian Alui Gheorghe cunoaște ca în palmă poezia, cu istoria și teoria ei, dar, în același timp, descoperă, ca un învățăcel, cartografia liricii marilor poeți, asimilează, decantează, trasându-și propriul destin poetic, urmând, pas cu pas, un ideal, nemărturisit dar care mocnea în versuri încă de la primele poeme și care s-a reliefat pe parcurs: „poete (dar mai ales tu, cititorule)/ întinde mâna/ și atinge cu degetul mare/ centrul universului,/ apasă,/ miliarde de planete/ se bucură să se rotească în jurul tău“. Citind, îi dăm dreptate poetului: a venit Poezia în oraș.