Are dreptate Irina Petraș să observe, în poezia Letiției Ilea, „singurătatea lipicioasă, ca o miere neagră, țesătura penelopică a așteptării prelungi (…), cu abia perceptibile cumințiri și resemnări, dar și fiorii thanatici prema turi“, într-o caldă și pertinentă prezen tare de pe coperta a patra a celei mai recente cărți, un singur poem. Poezia Letiției Ilea se așază într-un carusel al vîrstelor, într-un hronic al lor, dinspre vîrsta de aur fără strălucire a copilăriei, din care imperfectul amintirii se încarcă de sentimentul tragic al pierderii celor duși într-un „loc fără întoarcere“, spre vîrsta de fier a „alunecosului acum“ și în contul unei zile de mîine care „nu are nimic ademenitor“ și de la care ființa nu mai așteaptă nimic, împrietenindu-se cu toamna și frigul: „am așteptat mereu ceva./ să cresc mare să iau trenul de una singură/ să plec de-acasă./ apoi ziua de salariu/ o despărțire salutară/ vacanța sau rezultatul vreunei analize./ un timp pus între paranteze/ în care eram mereu în alt loc/ decît eram cu adevărat/ mereu cu cîțiva pași înainte/ față de clipa prezentă./ acum învăț să prind rădăcini/ în alunecosul acum/ din trecut mă cheamă chipuri șterse/ întîmplări ce au lăsat cicatrice/ ziua de mîine nu mai e ademenitoare/ nu mai aștept nimic/ m-am împrietenit cu toamna și frigul/ să nu înaintez o nouă rană să nu îmi fac/ frica mi-a cuprins gleznele ca cimentul proaspăt/ di mineața vine un chip pe care nu-l recunosc“ (așteptarea).
Într-un anume fel, volumul Leti ției Ilea pivotează în jurul unui poem care transfigurează viața în întregul ei, fără mama, asumînd lunga boală de după pierderea mamei și intrarea, în fapt, salvarea în rutina lui ne obișnuim (cu vara ca o toamnă, cu serile cărora nu le urmează un mîine, cu toate ale unei vieți unde nu mai e nimeni). Figura mamei, evocată, cel mai adesea, în sîmbăta morților („azi e pomenirea morților/ la biserică s-a făcut slujbă./ mama nu a participat“) sau în fața unui „teanc cu fotografii vechi“ semnifică trecutul, din ce în ce mai vălurit în memoria celor care dispar rînd pe rînd, „rude îndepărtate, prieteni vechi“ care s-au dus acolo „unde sînt sigură au întîlnit-o pe mama“. Acesta e trecutul care iese dintre frumoasele, misterioasele, eroticele insule ale poetului (neo)romantic, lăsîndu-i ființei o insulă sub furtună, „ca un cimitir părăsit“, consemnînd surparea unei vechi civilizații a comunicării, a ilustratelor și casetelor audio, acum, „vetuste“, ale unui casetofon care e somat să cînte cu o bandă ruptă, lipită: „într-o cutie de metal/ țin vederi de la prieteni/ de pe vremea cînd lumea/ în că trimitea ilustrate./ într-un geamantan în debara/ e colecția de casete audio/ cîteva sute./ fiecare o mare bucurie la vremea ei./toate inutile acum. vetuste./ într-un colț din inimă/ sunt momentele ade vărate/ prietenii iubiri./ peste ele se așterne lent uitarea/ ca o mîzgă./ hai prietene/ să pornim casetofonul/ să lipim banda ruptă/ să dansăm încă o dată./ cît ține lumina apusului“ (colecții). Dacă figura mamei transfigurează, cum s-a văzut trecutul care se îngroapă din ce în ce mai adînc în uitarea „ca o mîzgă“, sub „mușchii verzui“ ai cimitirului părăsit, cealaltă figură tutelară a poemelor Letiției Ilea, nino, poetul Ion Stratan este a unui trecut încă viu, care se prezentifică după mai bine de un deceniu, cît un veac de singurătate după dispariția poetului „căzut din cer“. Cîteva poeme importante din volumul Letiției Ilea pot fi citite ca un ecou controlat al conviețuirii, dincolo de viață și dincoace de moarte, cu poetul din Ploiești și telefonul său mobil inventat „mult înaintea companiei vodafone“. Figura lui nino este cît speranța dintr-un orizont închis, fără spe ranțe: „nino inventase primul telefon mobil din ploiești/ mult înain tea companiei vodafone./ stătea în sufragerie cu telefonul în mînă și perora:/ «o să-i montez un fir de o sută, de metri și îl iau cu mine peste drum/ la non-stop. dacă-ți mai amintești ceva poți să mă suni»/ o invenție inutilă ca multe din invențiile lui nino/ din moment ce aparatul era unul singur./ în micul apartament al lui nino își dădeau zilnic întîlnire/ mușchetarii orașului tratați întotdeauna regește cu kent cafea/ și alte licori. dacă vreunul din ei îl uita mai mult de două zile/ nevenind nesunînd nino se ofilea ca un ghiocel prins de îngheț./ trădarea de prieteni era o crimă, ce nu putea fi iertată decît cu un surîs larg/ și încă o cafea. nino de-abia aștepta să-și ierte prietenii./ într-o seară și-a luat costumul bun o cămașă albă și bani din belșug./ a luat masa la restaurantul de peste drum./ fără blînduț care îl veghea acum din alte lumi./ fără priete ni care erau pe la casele lor tot mai des./ suferința nu e plăcută la vedere./ la ce s-o fi gîndit cînd mînca felurile lui preferate pentru ultima dată?/ în timp ce bea ultima cafea bună?/ ajuns acasă și-a dat seama că viața nu-l mai încăpea, era prea multă înlăuntrul lui./ așa că a scos-o afară cum a putut./ municipalitatea a pus o plăcuță pe blocul în care a locuit./ apartamentul s-a vîndut. vînzările de kent și cola su scăzut drastic la non-stop“ (primul telefon portabil). În fond, pe banda lipită a casetofonului Letiției Ilea, se aude melodia lui Ray Charles dintr-un poem al Cimitirului de ma șini: „versul lui cohen“ din primul telefon portabil se alătură cîntecului lui Ray Charles, muzicii care, în textul lui nino, „se auzea cum cîntă/ «orbu-acolo-n noaptea lui»“.
Din copilăria cu mama rămîn doar fărîme și cîteva dealuri „din ce în ce mai scunde“, din vîrsta cu ni no, ființa învață că se poate trăi foarte bine fără iubire, stînd în propria viață „ca într-o cameră închiriată“, într-o înstrăinare de sine fără leac și fără întoarcere, asemeni unei „cărți franțuzești“, citită într-o după-amiază goală, în care autorul își e propriul personaj. Poe zia Letiției Ilea se (pe)trece într-un singur moment al zilei, „o dimineață mohorîtă de toamnă-iarnă,“ și într-un singur poem în care își înfășoară viața „ca într-un șal în noaptea polară“. Dialogul cu sine într-un trecut prezentificat cu mama și cu nino căruia îi plă cea tenisul și „o admira pe șarapova“ dovedește, o dată mai mult, faptul că poeții vorbesc între ei, prin poezie, și după ce, eventual, municipalitatea pune o plăcuță pe blocul unde au locuit.