Osip Mandelstam, poetul pe care Stalin l-a condamnat la o moarte în Gulag, are un minunat poem intitulat Veacul, în care se referă la acel timp condensat, pe care-l trăiește alături de semenii săi, „epoca lui Stalin”, „Veacul meu, fiara mea”, ca la o fiară cu spinarea frântă, „Dar sfărâmată-ți e șira spinării,/Minunatul, jalnicul meu veac sărac!/Și c-un surâs, livid și fără sens,/Îndărăt privești, crud, dar cu puteri slabe,/ Ca o fiară, cândva, mlădie la mers”. Poezia Marianei Marin strânsă acum într-o antologie bine alcătuită, La întretăierea drumurilor comerciale (poeme alese de Claudiu Komartin, prefață de Teona Farmatu, Editura Cartier, 2021), nu doar că întruchipează o astfel de epocă debilitată, cu vertebrele sfărâmate, – de altfel, primul volum de poezii apărut în 1981 se numește Un război de o sută de ani –, ci o face ca și cum poeta ar fi acea fiară cu spinarea frântă, purtând în ea o suferință profundă, cu o mândrie umilită, cu acel elan expresionist al disperării care se adună în jurul lui Schrei, a țipătului: „Un suflet, un răcnet,/ deasupra apelor…”. Într-un poem din acest prim volum, Nusia și corbii, această fractură traversează nu numai veacul, ci și existența în întregul ei asemenea unei traume ireversibile: „S-a născut la jumătatea secolului XX./Vindecarea nu mai era însă posibilă.” Acest țipăt are ceva din acutele „urletului” gingsbergian, dar fără verva proteică a acestuia, fără universul proliferant, sincretic, de un imagism fulminant cu care a rezonat cel mai bine Mircea Cărtărescu. Născută sub o zodie postmodernă, a optzecismului în floare, Mariana Marin a fost o „optzecistă atipică”, cum o afirmă Nicolae Manolescu, una dintre acele poete marcate de un biografism extrem, de un trăirism dizolvant, fără rest, care și-a trăit poezia sau a lăsat impresia că viața-i curge direct în ea, prin ea, din ea. Sângele irigă poeme viscerale, „și valul de sânge din care tinerii morți”, „și valul de sânge începe să inunde o parte a lumii.”,„La început i-au propus să-și schimbe sângele/ cu unul mai rece”, dar mai ales carnea devine o prezență obsedantă, „un salut cordial al cărnii/ al ochiului strivit,”, „carnea frumoasă și tânără”, „Să vrei înapoi carnea și sângele ficțiunilor tale”, „– Pentru carnea noastră luminată de moarte,”, „putredă carnea mea ”. Carnea nu se opune aici spiritului, ci este spiritul, așa cum orice reflecție trece prin sânge și orice emoție devine corporală. Poezia sa devine expresia unei somatizări. Carnea se subtituie pielii pentru că pielea este senzitivă, pielea găzdu iește senzualitatea, carnea nu, carnea are ceva brutal și greoi, este grea de materialitate, asociată degradării, putreziciunii, morții. Obsesia constituie regimul poeziei Marianei Marin, există o violență abia reținută, o visceralitate lăuntrică, pentru care prezența cărnii este simptomatică pentru că reflec ția trece prin acest filtru al spasmului, spaimei, este simțită, trăită cu toate celulele firii, topit în carne.
Moartea este o temă, dar în ciuda faptului că își intitulează o serie de poezii „elegie”, tonul nu este tocmai unul elegiac, nu are acea liniște melancolic-reflexivă, nostalgia unei pierdute Arcadii sau, așa cum o afirmă Erwin Panofsky, a revelației că moartea există până și în Arcadia. Sunetul elegiac acestei poezii aflată parcă sub influența pasageră a unei sedări divulgă totuși frisonul care străbate pe dedesubt calme thanatice. Obsesia aceasta pentru moarte, poemul Marianei Marin o împărtășește cu cele ale lui George Bacovia și Virgil Mazilescu, dar este mai aproape de cele ale ultimului. Poezia sa nu are însă caracterul cu ade vărat elegiac-reflexiv al expresionismului de elan vitalist, euforic sau metafizic al lui Lucian Blaga. Nu sub această zodie a dezmărginirii exuberante sau a unei retractilități de somnii teluric- amniotice se naște poemul Marianei Marin, ci sub una funestă, a unui expresionism disforic, saturnian, de sfâșiere lăuntrică, cu un pesimism dus până la ultimele consecințe. Suroralitatea cu Anne Frank, în poemele din Aripa secretă (1986), ca și evocarea universului concentraționar al lagărelor naziste oferă un concentrat obsesional emblematic pentru forma cea mai profundă de anihilare. Altfel, nu avem nimic din maladivul bacovian simbolisto-decadent, morbiditatea are în poezia Marianei Marin un resort existențialist, participă la ontologie, la socialul degradat, configurează un metabolism, fără a se transforma niciodată în decor. Într-un poem (Elegie), poeta strecoară o fină ironie cu privire la nevrozele-poze, diafane, edulcorate, artificiale, jucate, nevroze manieriste în acord cu o feminitate lejeră, neproblematică, bidermeyer, fără angajament existențial: „cu doamne cochete și nevrozate/ de conflicte plăcute, mici, conjugale./ De-aș avea și eu o traumă ca pojarul,/ o răpăială de ploaie de vară,/o nevroză ca o mătase,/ după care ești și mai iubită;/o nevroză ca un abur de mușețel,/ după care ești și mai buimacă”. În orice caz, feminitatea se refuză facilului, badineriilor, cochetăriei, tranzitivului se scrie altfel, într-un alt registru, grav, cu o tandrețe rănită, cu ceva din cruzimea suicidar-absurdă a Antigonei lui Jean Anouilh: „într-o vreme și eu miroseam a zăpadă./ Rochiile mele grele aveau un înțeles,/ mâna mea stângă iubea mâna ta dreaptă./ într-o vreme îmi puneam cercei/ și te așteptam pregătită ca o mireasă./ Creierul meu frumos/ supraviețuia nebuniei tale de seară.” (Naiva închipuită).
Există un registru confesiv profund în poezia Marianei Marin pe care niciun poet optzecist nu-l posedă cu o autenticitate deplină. Confesivii optzeciști nu spun lucrurilor pe nume decât rareori, abnormul, ironia sclipitoare, ludicul livresc, dau seama de o biografie bricolată, livrescă, de tip palimpsest textul se suprapune peste existență în strălucitoare existențe. Nimic de acest fel în cazul Marinei Marin al cărei autenticism face poemul să sângereze. Uneori poemul prinde tensiunea dintre expresia directă, concretă a unui impuls destinal, precum dezacordul mamei și racordul la o dimensiune străină, la o infrarealitate a cărei intercesiune cu realul o asigură „expresia” și „epicul”, dar fără filtrul unui alt text. „Îmi privesc mama aplecată amețitor deasupra lucrului de mână/ care ne asigură existența și știu cât de nemulțumită este de mine./Ar fi vrut să mă apuc de o meserie practică, să nu mai vânez himera care se lasă noaptea cu pui cu tot/ În bucătăria noastră strâmtă, printre florile-mi de tei;/ să nu mai întârzii prin cartier fericită,/ că am găsit expresie și epic/ în amintirile unui invalid de război uitat pe o scară rulantă”. (Mantaua unui poem de dragoste). Acest registru confesiv devine mai acut și mai direct în volumul din 1999, Mutilarea artistului la tinerețe, deformare sarcastică a titlului cărții lui James Joyce, Portret al artistului la tinerețe. Exerciții dacă nu autoscopice, cel puțin de confruntare cu propria ființă, cu propria imagine, o chestionare a rostului în lume, o examinare fără milă a unei vieți ratate, epuizate, prezentând urmele unei eroziuni adânci, în curs de dezagregare. Te uiți într-o bună zi prostit/ la propria ta viață./Îi mai retușezi o mână./Îi mai așezi o grimasă/ sub așternuturi de care nimeni nu știe./ Îi mai torni un ghinion în pahar./ Luciditatea n-ar trebui să ne apuce așa,/în văzul chior al lumii.” Acest volum este cel al unui capăt de drum, al unei onestități fără rest cu sine și cu ceilalți, a unei lucidități neiertătoare, a unei deziluzionări care face gol în jurul ei. Se citesc cu greu aceste poeme-ecorșeu, poeme-vivisecție care lasă la vedere țesuturi care ar fi trebuit păstrate cu discreție sub piele. Totul este pus pe masă, totul este adus în lumină, o catastrofă personală se desface în toate detaliile și ea rimează cu un dezastru general. Într-un astfel de Poem de dragoste e greu de recuperat sensul iubirii, unde viziunea asupra sentimentelor se transformă într-o totală destituire, într-un detritus existențialist, într-o viziune alienantă: „Ai început să urăști/până și faptul că încă respir./până și nebunia mea mică de seară/atât de inofensivă în pustia asta de țară./ câtă inconștiență, îmi spun,/ să vrei să ucizi oră de oră/ceva pe care nu tu l-ai crescut,/ nu tu i-ai îngrijit pneumonia dulce-amară/ Cât curaj să crezi/că mai poți distruge ceva/ dintr-un animal rătăcit/printre verbe și mai pustii/ dar cu blăniță țepoasă pe rană”. Din nou poemul transmite fără niciun filtru ceva din suferința fiarei cu spinarea frântă din poemul lui Mandelstam, care-și păstrează în ciuda neputinței o secretă maiestate, o inefabilă demnitate.