Auzisem de mii de ori că e posibil să se întâmple, dar nu crezusem. Nu crezuse nimeni. Cine să fie atât de smintit încât să arunce lumea într-un război de felul celui ce abia începuse?
Avea să dureze sute, chiar mii de ani, deși armele tăcuseră. Tăceau și când erau puse la treabă. Deveneau doar la urmă de tot guralive. Spuneau ce aveau de spus în câteva clipe. După care se așternea liniștea. Întocmai ca înăuntrul unui mormânt. O liniște fierbinte, însă. Atât de fierbinte încât topise tot ce întâlnise în cale.
Niciodată nu existaseră pe pământ vremuri mai bune pentru urlat. De durere. De revoltă. De frică. Dar nu mai avea cine să urle!
Totul se transformase în cenușă.
În găurile din pământ, singurele ce rămăseseră neatinse, era cel mai bine. În cele foarte adânci. Numai că oamenii, neluând în calcul faptul c-o să se întâmple, nu se grăbiseră să coboare în găuri.
Așa că moara aceea enormă, care trecuse prin valțurile ei sate și orașe, drumuri și păduri, țări și continente, îi măcinase și pe oameni. Le măcinase oasele, de fapt, căci suflul exploziilor avusese grijă să le dezgolească în întregime de carne.
Făină de oameni! Făină de copaci! Făină de păsări!
Nu puteai să știi care e una, și care alta, căci toate erau amestecate. Așa cum era amestecată cenușa glasurilor care apucaseră să urle. Cum să ghicești care e al mamelor, care al copiilor, care al morților? Da, țipaseră și morții, fiindu-le cu neputință să creadă că sunt puși în situația de a mai muri o dată.
Din cenușa tuturor glasurilor, și fuseseră multe, până și pietrele urlaseră un pic, iarba, căreia rareori i se auzea vocea, țipase ca din gură de șarpe, din toată această cenușă crescuse liniștea dinăuntrul mormântului în care se transformase lumea. Fiindcă asta era, asta devenise după o singură zi de război.
Nu se trăsese un glonț. Nu fusese mobilizat un soldat.
Totul începuse cu o simplă apăsare pe buton. Cum ai aprinde lumina, deși era vorba de întuneric. Sau cum ai porni televizorul. Ori ai chema liftul.
În secunda următoare, s-a auzit aerul fâșâind.
Peste o jumătate de ceas au fost văzute. Zburau în stol, la o înălțime la care nu ajunsese niciodată vreo pasăre.
Nu se deslușea în zborul lor ordonat și sigur nici cea mai mică intenție de a căuta prea curând un loc de popas.
Cei ce le-au văzut au înțeles. Și-au apăsat pe niște butoane și ei. Aerul a fâșâit din nou, dar în sens invers.
Au ajuns ambele stoluri la destinație, c-o mică, foarte mică diferență de timp.
Așa a început războiul atomic. Mai simplu de atât nici că se putea!
Au fost și oameni norocoși, deși, cum aveau să-și dea ei înșiși seama mai târziu, adevărații norocoși erau morții. Celor vii li se părea c-au scăpat cu viață. Dar muriseră și ei. Mureau, mai precis, însă mai încet, de mii de ori mai încet decât ceilalți.
Supraviețuitorii, printre care mă număr și eu, au de înfruntat cruzimea unei morți cum nu s-a mai văzut niciodată pe pământ. Nu atât din cauza încetinelii cu care mori, cât din pricina faptului că rămâi viu tot timpul în care ai de murit. N-ai cum să nu vezi cum te descompui. Cum îți putrezește sufletul! În privința trupului, e de așteptat un astfel de lucru, doar locuiești într-un mormânt.
Dar sufletul? Cum să ți-l mănânce și pe el viermii? După dispariția lui, tu cu ce mai rămâi?
Măcar dacă ți-ai petrece timpul lung al morții acoperit cu țărână! Stai însă îngropat în liniștea asta de sfârșit de lume. Din fierbinte, cum era la început, s-a făcut de gheață acum.
Viermii de liniște sunt mai puțini miloși decât cei de țărână. Viermii de liniște atomică, vreau să spun. Cranț, cranț, îi auzi cum îți mușcă din suflet. Există un singur mod de a scăpa de durere: încăpățânându-te să trăiești! N-o poți face însă decât la un loc cu propria-ți moarte. Nu poți fugi în altă parte, n-ai unde. Lumea pe care o știai nu mai există. I-a luat locul această liniște de gheață. Viața ei va dura miliarde de ani. E un fel de a spune. Pentru că după războiul ce abia s-a încheiat, a dispărut și timpul, nu mai există. Dintre toate, timpul s-a prefăcut primul în cenușă, amestecându-se cu cenușa oamenilor. A miliardelor de oameni norocoși. Se vorbește de câteva mii de ghinioniști. Ghinioniști tragici, adaugă, prin vocea mea, unul dintre ei.
E a treia noapte de când aud ronțăitul viermilor. Nu sunt singurii care mușcă din mine. Mai sunt și radiațiile. Ele rup pe dinăuntru din mine. Lor nu le pot auzi ronțăitul. Am auzit în schimb la un post de radio, pe care l-am prins după o lungă stăruință, vorbindu-se de stronțiu, uraniu, plutoniu și cesiu. E zestrea pe care a lăsat-o viitorului ultimul război. Ultimul mare război al lumii.
Câțiva grăunciori de plutoniu, mici, mici de tot, se plimbă ca vodă prin lobodă prin oasele mele. Se simt bine acolo. Altfel nu ar radia tot timpul. De bucurie, firește. N-am auzit niciodată pe nimeni să radieze de tristețe. Cu toate acestea, i se va termina și lui viața într-o zi. Lui, plutoniului. Ca și uraniului, care e cel mai vesel dintre toate. D-aia și trăiește atât de mult. Un miliard de ani! 238 de descompuneri! Asta îl și diferențiază de om, care se descompune, atunci când este foarte norocos, dintr-odată, într-o singură clipă, nu pe îndelete, ca în cazul meu și al celorlalți supraviețuitori bântuiți de nenoroc.
Când nu mai există timp, n-ai niciun motiv să te grăbești. Poți face orice la nesfârșit. Totul e să fii răbdător.
După 24 110 ani, plutoniul din sânge se va înjumătăți. Apoi, încă pe atât și va fi pe sfert. Am răbdare să mor până la capăt. Dar voi putea să și trăiesc în tot acest timp? Bine că n-a fost vorba de toriu. E cel mai leneș dintre toate. Îi trebuie 14 miliarde de ani ca să-și încheie prima descompunere. După care alte 14 miliarde pentru următoarea. E clar că omul nu poate ține pasul cu el. Nici cu plutoniul nu este ușor. Fiindcă, exact din cauza lui, simt cum mi se face pasul tot mai greu. Să nu uit stronțiul, ce poartă o vină la fel de mare, dacă nu chiar mai mare, căci despre el am auzit vorbindu-se cel mai des la radio.
Stronțiul mi-a și dat ideea care a făcut să-mi pară moartea mai dulce, și asta când nu mai aveam nicio speranță.
Nu mai sunt un om tânăr. Nu eram nici în urmă cu o săptămână, când s-a declanșat aproape din senin războiul. Însă dispariția bruscă a timpului a făcut să avem aceeași vârstă cu toții. Cei ca mine, aflați în pragul senectuții, nu s-au schimbat prea mult. Au rămas așa cum erau, la vârsta dinainte.
Ceilalți, inclusiv copiii, ne-au ajuns în câteva ceasuri din urmă, devenind la fel de bătrâni ca noi. Nu însă atât de bătrâni încât să nu încercăm să ne apropiem de modul de existență al stronțiului. Sperăm ca, urmând exemplul acestuia, să atingem perioada primei lui înjumătățiri: 28 de ani și 9 luni. Un fleac, se poate zice, prin comparație cu cele 140 de milioane de secole ale toriului sau chiar cu milionul de milenii al uraniului. Numai ce te gândești și te ia cu frig. Însă nu frigul e problema. Liniștea de gheață ce-a coborât peste lume ne-a învățat să-l suportăm. Cum să înduri însă o moarte atât de lungă? Eu, unul, îmi doresc să mor mai repede.
28 de ani și 9 luni e, totuși, o perioadă rezonabilă. Poate că unul dintre noi va atinge capătul ei. Personal, nu-mi acord nicio șansă. Fă ca stronțiul, m-am încurajat azi dimineață, dacă dimineață o fi fost, hotărând să trec deîndată la fapte. Doar că nu prea știam cum să încep. Până la urmă mi-am dat seama că nu oasele mă dureau cel mai tare, ci trecutul. Trebuia să scap în cea mai mare grabă de amintiri. De jumătate din ele, mai exact, știind că de toate odată nu aveam cum. Asta însemna să mă străduiesc să uit. Numai că toți profesorii pe care îi avusesem în anii de școală mă învățaseră să țin minte. Nu-mi vorbise niciunul dintre ei despre cum poți uita.
Până pe la prânz am făcut exerciții de uitare, ușoare la început, apoi cu un grad sporit de dificultate, pentru ca, spre seară, dacă seară era, să constat că nu-mi mai aminteam cum îi chema pe bunicii dinspre tata. I-am uitat după aceea pe bunicii materni. Apoi m-am trezit că nu mai aveam habar ce sunt aceia bunici. Am sărit în sus de bucurie.
Când mi-au dispărut din memorie imaginea casei în care m-am născut și însuși faptul că m-am născut, nemaifiind în stare să răspund, dacă mă întreba cineva, cum se explică existența mea pe pământ, am simțit nevoia să chiui de bucurie. Poate c-aș fi chiuit, dacă nu s-ar fi repezit, chiar în momentul acela, liniștea să-mi astupe gura cu una dintre mâinile ei de gheață.
După lungi și chinuitoare eforturi de uitare, am izbutit, în fine, să-mi înjumătățesc amintirile.
Mama a nimerit, din păcate, în jumătatea rămasă. Din cauza asta mi-a și fost atât de greu să-mi micșorez sufletul. Să-l fac ,adică, jumătate din cât era. Dar l-am făcut. La fel inima. Apoi, gândurile.
Mi se părea normal ca, după toate acestea, să-mi fie cu cincizeci la sută mai ușor să mor. Dar nu-mi era. Oare unde greșisem? Ce nu făcusem cum trebuie?
Am priceput, după un timp, unde era buba. Nu mă puteam, desigur, tăia în două. Dar nu era cine știe ce să-mi scot un ochi și să-mi sfârtec o ureche. N-aveam nevoie de ambii ochi, ca să văd ceața fumurie prin care orbecăiam zilnic, după cum n-aveam nevoie de ambele urechi ca să aud liniștea grea ce coborâse peste lume.
Gândul de a-mi amputa un picior nu mă umplea, cum s-ar putea crede, de oroare. Îl refuzam însă din rațiuni practice. Mi-ar fi fost imposibil să mă descurc sărind ca un cocostârc de colo până colo.
Întrebarea e cum ar fi dacă aș rămâne cu o singură mână? De preferat dreapta, fiindcă altminteri ar fi ca și cum mi-ar lipsi amândouă. N-o să mai strâng, sunt foarte sigur de asta, niciodată o femeie în brațe. Și nu din pricina vârstei. Pot să jur că bătrânețea este cea mai bună vârstă pentru dragoste. Ci pentru că nu mai există nicio femeie în partea asta de lume. De mormânt, mai bine zis. Dar uite că mi-au rămas în memorie lucruri pe care voiam să le uit. Faptul că țin minte lumea pe care am pierdut-o nu face decât să mă întristeze. Nici să mă pot întrista nu aș vrea. Însă inima mea, împietrită numai pe jumătate, și-a păstrat, din nefericire, această meteahnă. Poate că era mai nimerită pentru împietrire jumătatea cealaltă.
Mintea, în înțelegere cu inima parcă, mi-a jucat și ea feste, refuzând să renunțe la o sumedenie de gânduri complet nefolositoare. Bunăoară, cel privitor la amputarea mâinii stângi. Gândurile de felul acestuia îți apar în minte doar ca să te chinuie, să-și fie greu să pui în aplicare ceea ce-ai hotărât.
Mi-a fost de ajuns un singur ochi ca să observ în dimineața aceasta că s-a întors timpul pe care-l credeam dispărut definitiv.
Pentru prima oară, după foarte mulți ani, nu pot să știu câți, am băgat de seamă că e dimineață. Nu s-a arătat încă soarele, dar gheața din care e făcută liniștea a început dintr-odată să se topească. Mi-au căzut câteva picături pe frunte. Ca un început de ploaie. Doar că erau de lumină, nu de apă.
Apoi, cu urechea ce mi-a rămas întreagă am auzit ciripitul unei păsări.
Principiul înjumătățirii mi-a adus o grămadă de beneficii. Faptul că mi-a ușurat moartea pe care o trăiesc pe viu e doar unul dintre ele.
Numai că eu n-am știut să mi-l însușesc cum trebuie. Nu e vina plutoniului și nici a stronțiului, pe care l-am luat ca model, c-am fost peste fire de nesăbuit, păstrând sentimente și gânduri de pe urma cărora nu am decât de suferit.
Ce-mi trebuia să mă bucur acum de ciripitul unei păsări? Fiindcă asta fac, mă bucur. Din toată inima. Adică și cu jumătatea împietrită, ceea ce mă nedumerește profund.
Ce spun eu că mă bucur? Îmi vine pur și simplu să țopăi de drag. Și chiar țopăi, descoperind întristat că mi-au rămas întregi ambele picioare.
Dar nu am dreptul decât la jumătate de bucurie. Habar n-am însă ce să fac cu jumătatea cealaltă. Nu mai există niciunul dintre ai mei. Sunt de zeci de ani singur în partea asta de mormânt. Mai este și pasărea care ciripește. Ba parcă a început să cânte.
Încerc să-mi dau seama unde am greșit. În primii 28 de ani, am pășit milimetric pe urmele stronțiului. Tot așa și următorii 28. După aceea….
După aceea, s-a întors timpul. S-a dezghețat liniștea și au fost de-ajuns stropii aceia de lumină și trilurile păsării, ca să încep să mă bucur.
N-am uitat ce trebuia să uit, dar am uitat să-mi tai și a doua ureche. N-aș mai fi auzit pasărea.
Am uitat să-mi împietresc și cealaltă jumătate de inimă. E ușor, e tot mai ușor să-mi îndur moartea. Dar o bucurie atât de mare e foarte greu de îndurat.
Bine că mi-a rămas mâna cu care scriu.
O să mă folosesc de ea și de scrumul ce acoperă pământul. Dar cui să-i trimit scrisoarea pe care mă gândesc s-o scriu?
Am făcut eforturi supraomenești să-mi uit fiul, dar fără sorți de izbândă. Cel mai potrivit ar fi să-i scriu lui. O mai fi existând?
O să rog păsărea să citească de sus, din înaltul cerului, cuvintele pe care le scrijelesc în cenușă. Poate că ea o să întâlnească într-o zi cenușa lui și o să-i spună.
Mormântul prin rătăcesc e pe cale să devină iarăși lumea care a fost. Ascult cântecul păsării, încercând să împart această bucurie cu plutoniul din oasele mele.
Îngenunchez apoi sub ploaia de lumină și scriu:
– Odorul meu scump! Dragul meu băiat! Puiule…