Reviste literare: Hyperion
A apărut revista Hyperion (numărul 7-8-9, 2022), un volum consistent și elegant în care sunt multe de citit. Începând cu accentele lui Gellu Dorian și continuând cu amplele grupaje de cronici literare (unde îi întâlnim, între alții, pe Vasile Spiridon, Nicolae Sava, Nicolae Corlat și Dan Perșa), de eseuri (unde semnează Al Cistelecan, Ioan Holban, Magda Ursache, Simona Grazia Dima și alții) și de versuri (Flavia Adam, Dan Bogdan Hanu, Gheorghe Vidican, Toma Grigorie sunt câțiva dintre semnatari). Rubrica Eminescu în aeternum conține texte de Valentin Coșereanu, Theodor Codreanu, Corneliu Fotea și Giorgiana Ciornohac, iar la rubrica ReLecturi e publicat studiul lui Radu Voinescu intitulat Gherismul. În paginile cu supratitlul Document, Ioana Diaconescu furnizează date de interes din dosarele de la CNSAS privind „arestarea și condamnarea unor indivizi de profesii diferite ca scriitori, ziariști, profesori, compozitori, pictori, artiști, regizori, în perioada anilor 1945 -1964“. Gellu Dorian, ajutat de Nicolae Corlat și Vlad Scutelnicu, a reușit să facă o revistă de cultură, Hyperion, care contează în peisajul publicistic românesc. După extraordinarul Premiul Național „Mihai Eminescu“, această publicație reprezintă al doilea proiect cultural de anvergură națională realizat la Botoșani prin strădania acestor scriitori. (Cronicar)
Apariții editoriale
Dintre cărțile primite la redacție, ne face plăcere să semnalăm câteva titluri care ne-au atras atenția. Astfel, la Editura Universității de Vest din Timișoara apare un volum scris la două mâini, Povești regândite – de la carte la film, semnat de Cristina Chevereșan și Adina Baya. Cele două eseiste adună în această culegere textele publicate în revista Orizont, unde, vreme de câțiva ani, au susținut un proiect literar ingenios, ce s-ar putea rezuma ca fiind „călătoria unei povești dinspre pagină către ecran“, „o călătorie întortocheată, plină de complicații și cotituri imprevizibile“.
La Editura Cartier, Nichita Danilov publică un volum de versuri intitulat Și Dumnezeu a fost țărână, prezentat de Paul Cernat: „Nichita Danilov nu este doar unul dintre poeții de mare pondere ai «generației 80» (alături de Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan și alți doi-trei), ci și singurul ei poet metafizic în toată puterea cuvântului.“
La împlinirea vârstei de 70 de ani, Ion Cristofor își adună lirica scrisă între anii 1982 și 2021 într-o impunătoare antologie (de peste 600 de pagini, versuri și referințe critice), intitulată Laureat al norilor, scoasă de Editura Școala Ardeleană.
O scriitoare clujeană, Dora Pavel, este prezentă în librării cu un nou roman, Crush, publicat de Editura Polirom: „Un roman al blocajului existențial. Un roman ai cărui protagoniști sunt condamnați definitiv la singurătate.“
Tot la Polirom, Bogdan Suceavă semnează volumul de eseuri Adâncul acestei calme creste. Programul de la Erlangen și poetica „Jocului secund“, despre care autorul precizează: „Corpul de idei pe care e con struită poetica Jocului secund admite legături cu acea parte a matematicilor frecventată de Dan Barbilian în intervalul 1928-1935.“
Menționăm încă două volume de versuri: Valeriu Stancu, Lacrima de pe obrazul mumiilor (Editura CronEdit), și Iustin Moraru, Lumina din înserare (Editura Școala Ardeleană).
În fine, la Editura Junimea, în Colecția Historia Magistra Vitae, Ioan Scurtu publică un masiv volum de memorii intitulat Povestiri adevărate. Lectură plăcută! (Cronicar)
Invizibilitatea scriitorilor români de astăzi
S-a stins din viață Eugen Simion. După 1989, n-am fost un apropiat al său (dimpotrivă!), dar asta nu mă împiedică să-i recunosc rolul major jucat în cultura română și meritele literare, afirmate atât prin scrisul său, cât și prin activitatea academică. Din păcate, ne-am despărțit de el într-un soi de tăcere-discreție-anonimat, ca și cum n-ar fi fost, ca și cum n-ar fi contat. În schimb, când se prăpădește vreun rapsod popular ori vreun comedian oarecare, televiziunile se pun pe jelit, au lungi transmisii în direct, nu se mai opresc din lacrimi și din osanale și vorbesc despre sărmanul dispărut aplicându-i cu ușurință, fără jenă și fără sfială, ștampila de „mare artist“.
Dar să dăm și alte exemple de, să zicem așa, tratament inadecvat al unor creatori importanți din domeniul nostru, al scrisului literar. În ultima vreme, au împlinit o vârstă fastă, 80 de ani, scriitori de valoare, cum ar fi Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Ileana Mălăncioiu, Virgil Nemoianu, Mihai Zamfir, Gabriel Liiceanu, Mircea Martin, Ion Pop, Mircea Anghelescu, Eugen Negrici, Nicolae Prelipceanu, Dan Cristea. Ei bine, nu s-ar fi cuvenit oare să li se organizeze de către autoritățile statului nostru o mică ceremonie când să li se înmâneze o distincție, o medalie, un buchet de flori? Ar fi fost o formă, desigur simbolică, de recompensare pentru contribuția lor la buna ființare a literaturii române și ar fi fost o formă de recunoaștere a importanței scriitorilor pentru această nație. E o banalitate să spunem că în creațiile literare românești de vârf, cele perene, se depozitează, se tezaurizează elementul de unicitate al acestui popor, cel care ne definește și ne asigură perenitatea. În vechime, alte popoare își glorificau, în primul rând, poeții, considerând că ei sunt aceia care le arată calea spre zei și îi apropie de aceștia. Chiar și oficialitățile comuniste mult hulite arătau parcă mai multă apreciere pentru marii noștri scriitori. E neîndoielnic, nu mai știm să ne prețuim corect valorile. Adevăratele valori, mai ales cele din zona culturii, a creației de performanță sunt lăsate deoparte și-n locul lor sunt puse cu încântare personaje cu totul și cu totul marginale. E ca și cum am disprețui aurul și diamantele și ne-am da în vânt după tinichele sclipitoare și după cioburi de sticlă colorată. Nu o dată am avut impresia că, pentru societatea prezentului, scriitorii români au devenit invizibili. De ce se întâmplă lucrul acesta? Nu știu. Poate o explicație ar fi și numărul mare de „doctori“ care ocupă scena publică românească și care ajung să decidă direcțiile pe care le urmăm. (G.C.)
P.S. Am urmărit la Digi TV un interviu excelent (realizat de Florin Negruțiu) cu un scriitor excepțional, Mircea Cărtărescu, interviu care infirmă ideea mea (și mă bucur că se întâmplă asta!) privitoare la invizibilitatea scriitorilor români de astăzi.
Întâmplări din realitatea imediată
Se derulează repetat pe ecranele televizoarelor din casele noastre un clip publicitar despre justiția din România. În acel filmuleț auzim rostindu-se cuvinte mari: dreptate pentru oameni, niciun caz nesoluționat etc. Minunat am exclama, dacă n-ar veni imediat, în buletinele de știri de la aceleași televiziuni, informații din zona justiției care contrazic această paradisiacă imagine. De pildă, recent, o decizie a Curții Constituționale privind prescrierea faptelor scapă mii de inculpați de condamnare sau de acuzații. Între beneficiari, nume sonore de politicieni. Iar ca efect direct, sume uriașe care trebuiau recuperate de la cei care și le-au însușit ilegal rămân pierdute. Sau altă veste din aceeași categorie: aflăm că celebra Secție Specială înființată cu tam-tam pe vremea lui Dragnea, dacă nu mă-nșel, a avut ca obiect de activitate, într-un an de zile din scurta și trista sa existență, doar două (da, da, nu e greșeală, două!) cazuri și acelea pentru un singur magistrat, procurorul Mircea Negulescu, zis Portocală, de la DNA Ploiești. Atâtea fonduri bugetare, atâta efort instituțional pentru o singură persoană – e de necrezut! Și, pe deasupra, după ani de chin și înjosire publică, bietul om tocmai a fost achitat de Înalta Curte de Casație și Justiție: dosarul deschis împotriva lui era o făcătură, rod al unei conspirații puse la cale de familia Cosma și instrumentată de magistrați obedienți, oportuniști și incorecți, ca fosta șefă a Secției Speciale, nu mai puțin celebra Adina Florea. Respectiva doamnă revine în atenția publică fiindcă tocmai și-a depus și dumneaei dosarul de pensionare, care i-a și fost aprobat. O pensie, bineînțeles, specială, pentru „servicii“ speciale aduse justiției din România. Se cade răsplătită, nu-i așa? Și ajungem, iată, la subiectul cel mai fierbinte al momentului, pensiile speciale.
Politicienii noștri, care, în campania electorală, s-au bătut cu pumnul în piept că vor face și vor drege, acum, ajunși la putere, întârzie nepermis de mult să îndrepte această anomalie privind pensiile speciale, deși s-au angajat față de forurile europene, iar imobilismul lor s-ar putea să ne coste miliarde de euro pierduți din PNRR. Problema nu este să se desființeze aceste pensii, ci să se elimine aberațiile din prezent. Adică: este aberant ca pensia să fie mai mare decât salariul și, deci, o persoană să primească mai mult când s-a retras decât atunci când a fost activă, când a muncit efectiv. Este aberant și cuantumul în valoare absolută al acestor pensii: cum să nu te revolte când pensia unui magistrat este de 20 de ori mai mare decât a unui profesor? Apoi, este aberantă vârsta la care au loc aceste pensionări, 50 de ani uneori 45 de ani. În fine, este aberant faptul că omul respectiv, după ce s-a pensionat la o asemenea vârstă, a juneții am putea considera, se reangajează tot la stat, ca bugetar, uneori pe aceeași funcție. Toate aceste absurdități sunt strigătoare la cer și sunt greu de suportat de către membrii unei comunități, care se simt frustrați, trădați, batjocoriți. Dacă ele nu se înlătură, sistemul public românesc se poate îmbolnăvi de o maladie mai grea decât cancerul: inechitate, injustiție. Ministrul Muncii, Marius Budăi, se arată foarte îngăduitor (generos chiar!) cu pensiile speciale, argumentându-și poziția prin constatarea că ele nu reprezintă decât un procent foarte mic, 0,1 % din PIB, așadar și cu ele și fără ele ar fi cam același lucru. Am fost tulburați, ne-am simțit jigniți de raționamentul său. Atunci, potrivit acestui principiu, s-ar cuveni oare să fie lăsat nepedepsit cel care își însușește, de pildă, o sumă de o sută de mii de euro, în bani sau în bunuri, fiindcă suma e nimic, nu reprezintă nici cât o scamă din PIB?! Bineînțeles că nu. O țară care continuă să aibă în legislația sa astfel de anomalii, cum sunt cele din cadrul pensiilor speciale, este aidoma un ins care s-ar încăpățâna să poarte în spate, sub haine, o stâncă: până la urmă se va prăbuși sub bizara apăsare.
În fine, două știri, pe scurt. Domnul Nicușor Dan anunță încă o amânare a datei de terminare a Pasajului de la Doamna Ghica: coșmarul din trafic continuă, pasajul nu va fi gata nici la sfârșitul acestui an, ci la anul, prin august. Nu ne miră, în București, orașul lui nu-se-poate, mai nimic nu funcționează și nu se face. Și a doua noutate: avem, stabilită printr-o lege votată în Parlament, o floare națională, bujorul. Stranii priorități legislative au aleșii noștri!
Și à propos de priorități: au trecut șapte ani de la tragedia petrecută la Colectiv, iar România tot nu are un spital pentru marii arși. În general, nu reușim să construim spitale în țara aceasta. Niciodată nu găsim bani pentru ele. Nici pentru cultură. Dar, în acești din urmă treizeci de ani, s-au ridicat nenumărate biserici și atâtea stadioane. Acestea din urmă, chiar în localități unde fotbalul e complet lipsit de performanță și de spectatori. Am putea zice: spune-mi ce construiești ca să-ți spun cine ești. (Gabriel Chifu)