Fermecătoarea monografie a Maranului, sat fictiv cocoțat pe munții înalți zugrăviți după țara natală a scriitoarei, este scrisă în cheia realismului magic. Zilele Anatoliei armene amintesc de viața tătăroaicei Zuleiha înfățișată memorabil de Guzel Iahina, o altă autoare post-sovietică, însă asemănările se opresc aici. Dacă tânăra protagonistă a Iahinei ajunge la liman după o dezrădăcinare dramatică, eroina mult mai înaintată în vârstă a Narinei Abgarian își găsește împlinirea după peripeții locale, petrecute mai degrabă pe un plan vertical.
Referințele istorice, precum genocidul armean sau războaiele mondiale, ar permite localizarea spațio-temporală a acțiunii, însă ele sunt învăluite în ceață, cu intenția captării universalului. Narațiunii cu valențe mitice i se potrivește calificativul popularizat de romanele lui Evgheni Vodolazkin: ne aflăm în dimensiunea „neistorică“. Timpul este un joc: deși țesătura poveștii este întinsă pe un cadru fixat în prezent, aceasta este brodată cu flashback-uri și vise. Însă prezentul nu reiterează trecutul printr-un determinism liniar. Este perfect compatibil cu ritmicitatea existenței ca la moartea miresei să fie schimbată ordinea doliului și a nunții. Portretizarea anecdotică a sătenilor intensifică izul mitic.
Pasajele descriptive, de o prospețime înviorătoare lipsită de orice elegie astenică, stimulează simțurile și aduc la viață aromele și culorile orientale. Încântătoarele trimiteri etnografice și gastronomice armenești completează evocarea naturii. Dacă la catalana Irene Solà, într-un spațiu similar pictat în Canto jo i la muntanya balla, praznicul năpraznic al elementelor dezlănțuite estompează drama umană în lupta dialectică între natură și om, la Abgarian natura se angajează într-un dialog constructiv cu omul, lăsându-se înduplecată de încercările pacificatoare ale acestuia. Caracterizate de o parcimonie a adjectivelor, frazele curg ca un râu montan vioi în albia narativă pe care și-o formează în straturile poveștii intergeneraționale, așa cum „viața își croiește drum peste tot“. Ritmul lor jucăuș cucerește încă de la prima propoziție. „Vineri, imediat după-amiază, când soarele, trecând de zenit, se rostogolea ceremonios spre marginea de apus a văii, Sevoianț Anatolia s-a întins să moară.“
Dincolo de plăcerea estetică pe care ne-o oferă vizita pe tărâmul montan exotic, găsim un substrat metafizic care ne alină prin naturalețea sa. Acesta este rezumat în titlurile celor trei părți, care redau dimensiunile comunicării umane: Pentru cel care a văzut, Pentru cel care a povestit, Pentru cel care a ascultat. Ca o continuare firească a titlului cărții și citite împreună cu acesta, ele sărbătoresc miracolul vieții ca comuniune. Darul căzut din cer îi înveselește nu doar pe cei care îl observă pe viu, ci efectul tămăduitor se răsfrânge asupra celor care îl transmit mai departe și a celor care află despre el prin această transmitere. O asemenea „povestitoare“ este și Nastasia care desenează satul îmbătrânit. Din desenul ei lipsește bătrânețea, pieirea, de parcă cei înfățișați ar trăi în atemporalitate.
Narațiunea șterge nu doar granițele de timp, ci – fidelă tradiției realismului magic – demolează și limitele dintre supranatural și fizic. „Păunul alb ca spuma laptelui“, ca o transfigurare luminoasă a portretului lui Dorian Gray, preia fragilitatea fizică a copilului și, în timp ce copilul se întremează, penajul se preschimbă în cenușă, care „mai ușoară ca praful, scânteia ca zăpada în soare și mirosea a scorțișoară și migdale“. Este firesc pentru locuitorii satului să pălăvrăgească cu cei dragi trecuți în lumea de dincolo, pentru crăpătura din peretele casei să nu se lase reparată și – minunea supremă – pentru Anatolia aproape sexagenară să rămână însărcinată și să nască un copil sănătos. Codul mitic în care suntem invitați să citim povestea este sugerat nu doar de motivul biblic al nașterii la vârstă înaintată, ci și de șirul greutăților întâmpinate de sat, amintind de plăgile cu care fusese lovit Egiptul: foametea, seceta, potopul, loviturile de trăsnet.
Observăm un contrast arhetipal între cele de sus (satul montan reprezentat în toată vioiciunea sa mirifică) și cele de jos (lumea urbană din vale, monotonă și ascunsă în ceață), dar detectăm o tensiune dialectică chiar și în interiorul lumii de „sus“. Pe Anatolia cea reticentă o motivează tocmai certitudinea (nefondată) a morții iminente să accepte cererea în căsătorie a lui Vasili. Cu toate că se așteaptă să nu mai apuce următorul răsărit de soare, ea inspiră adânc, cu bucurie, aerul proaspăt al dimineții. Atitudinea ei este o filosofie de viață demnă de urmat: gândul morții o liniștește, ceea ce o face să-și îndeplinească îndatoririle zilnice cu calmul cuvenit și devotament. Realitatea morții este de netăgăduit, însă tocmai miracolul vieții dă puterea cu care ea poate fi înfruntată: Vasili nu poate privi fotografia fiilor săi morți, dar o face atunci când se naște, în chip aproape miraculos, noul său copil.
Evitând cu succes pericolele kitsch-ului care poate compromite bucolicul, modul de reprezentare al lui Abgarian operează cu o dublă perspectivă care ne dezvăluie lumea montană simultan din interior și din exterior, cu compasiune și cu ironie gingașă. Monocromia unei imagini idilice este preîntâmpinată și prin detalii atente: de exemplu, în spațiul autentic tradițional, Voske își amenajează locuința inspirându-se dintr-o revistă de design interior.
Microcosmosul format din douăzeci și trei de case se organizează după principiul existențial conform căruia „pesemne așa trebuie să fie, pentru că așa a fost scris“. Acest lucru nu înseamnă o supunere în fața predestinării, ci încrederea profundă în faptul că viața are sens, că omul nu este un accident, ci un formator al universului: „lumea e mică, iar noi suntem mari, deși, din naivitate și prostie, toată viața credem că-i pe dos“. Pentru acest om mare în lumea sa mică, natura și principiile care guvernează viața nu sunt forțe ce trebuie învinse, ci repere care se lasă cunoscute, cu care te poți înțelege, împăca și conviețui. Tot așa, nici răul nu este prezentat ca forță absolută, ci ca o umbră a binelui sau uneori ca prețul binelui: de exemplu, comportamentul insuportabil al Magtahinei vine după o viață de dăruire.
„Viața nu e altceva decât cercurile lăsate de picăturile de ploaie pe apă, unde fiecare eveniment e oglindirea celor ce au fost înainte, doar că nimeni nu trebuie să le ghicească, poate doar cei aleși, care, apăruți cândva pe lumea asta, nu se vor mai întoarce nicicând, fiindcă își golesc cupa de prima dată, până la fund.“
Experiența lecturii pentru mine a fost marcată de faptul că în pofida certitudinii că „așa a fost scris“, personajele au influență asupra evenimentelor și omul își poate modela viața: Akop cel înzestrat cu darul profeției nu este nevoit să suporte povara grea a vederii viitorului toată viața sa, ci îi este permis s-o lase jos, așa cum o și face. Cu toate că virtuțile și greșelile strămoșilor supraviețuiesc în poreclele urmașilor, aceștia nu le poartă ca pe niște stigme. Numele neamurilor nu acționează ca un determinism nominativ, ci sunt semne ale comuniunii senine cu trecutul ridicat, cu drag, la rang de prezent. Ordinea lucrurilor nu reprezintă o limitare, ci o susținere prietenoasă. Iată esența minunii.