Eu și Tu îi conferă lui Martin Buber un succes garantat și în posteritate. Nu doar că este cea mai populară/ citită scriere a sa, dar este una dintre cărțile cu cele mai numeroase reeditări, care rezistă timpului. Pe piața editorială românească, Editura Humanitas a publicat-o încă din 1992, într-o excelentă traducere semnată de Ștefan Augustin Doinaș, iar în cursul acestui an, cartea a beneficiat de o reeditare. Buber însuși s-a impus ca unul dintre cei mai interesanți gânditori, situat undeva în punctul de întâlnire al intervalelor dintre filosofia de școală germană a secolelor XIX-XX, iudaismul hasidic și viziunea interreligioasă asupra lumii. De altfel, toată viața, Buber s-a considerat mai degrabă un educator, un învățător – ein Lehrer – și mai puțin un filozof/ un creator de sistem. A mizat, atât în viață cât și la catedră, pe un umanism de sorginte evreiască – dacă luăm în considerație reticența sa față de ritualul rabinic și ieșirea din rigiditatea dogmei – pe care l-a explicat și în care s-a angajat cu toată solicitudinea și cu toate cunoștințele acumulate în timpul studiilor de la Viena, Leipzig, Berlin și Zürich. A fost preocupat ca spiritul „să nu rămână înscris în cerul ideilor, ci să fie trăit cotidian și aplicat în relațiile interumane“. În fond, postulează subtila lecție hasidică pe care o susține Buber – „aceasta înseamnă a aboli un hiat: între a crede și a face, între adevăr știut și adevăr trăit, între morală și politică. Prin ce se poate exprima omul care aspiră la plenitudine, dacă nu prin actele sale?“
„Adevărata religiozitate este act“ – întrucât orice om determină soarta lumii prin ființa și faptele sale, iar în lume nu există nimic care să nu fie susceptibil de a fi luminat, „nu există nicio materie care să nu poată fi înălțată la o întâlnire cu spiritul.“ În același registru al comuniunii stă și teza buberiană a cărții în discuție: individul în sine reprezintă un fapt de existență în măsura în care intră într-o relație „vie“ cu alți indivizi. Societatea în sine, presupune ca fundament al existenței tocmai aceste unități vii de relație. Întregul excurs al lui Buber se reconfigurează – mențiune pe care o susține și prefațatorul cărții – în trei ample paliere analitice: unul de tip ontologic, unul gnoseologic și unul antropologic.
La început este relația – un eveniment ontologic în sine, o ontologie a intervalului, întrucât spațiul ei este locul de manifestare a spiritului. Relația în sine cu Tu este nemijlocită, întrucât între Eu și Tu nu se află nicio conceptualitate, nicio pre-cunoaștere. Și nici scop sau mijloc nu există între concepte. Întrunite aceste condiții necesare, abia atunci se poate petrece cu adevărat întâlnirea. Teza este absolut seducătoare: „Orice om posedă, înaintea oricărei experiențe sociale, un partener care este Tu-ul său înnăscut.“ Altfel spus, orice om este aprioric menit relației cu un altul. Dar Spiritul – la care se referă Buber – nu rezidă nici în Eu, nici în Tu. Spiritul se află în spațiul dintre ei, este între.
Relația înseamnă reciprocitate, dar, în același timp, înseamnă și implicare. Cu atât mai mult cu cât însăși „iubirea este responsabilitatea unui Eu față de un Tu.“ Binomul fundamental Eu-Tu nu poate fi rostit decât cu întreaga ființă, iar contopirea într-un întreg nu se poate face doar prin „mine“ sau doar prin „tine“ și, în același timp, nici fără „mine“ sau fără „tine“. Altfel spus: „Mă împlinesc prin Tu; devenind Eu, îl rostesc pe Tu.“
Al doilea palier analitic presupune o abordare de tip gnoseologic a conceptelor: Buber îi conferă lui „Eu“ (sinelui individual) un dublu statut: pe de o parte, este partener de întâlnire în relația Eu-Tu și, pe de altă parte, Eu este subiect al cunoașterii și experienței în relația Eu-Acela. Prin urmare, între Eu și Tu se instituie o relație de participare, în timp ce între Eu și Acela are loc o relație de cunoaștere. „Acela“ e neutru, nu presupune un eveniment ontologic, iar în „Acela“ ființele nu sunt abordate în unicitatea lor.
A treia perspectivă de analiză vizează antropologia, iar perspectiva din care Buber își construiește teoria are la bază idei sesizabile la Feuerbach, Kierkegaard și Nietzsche. Pornind de la teza lui Feuerbach „natura omului nu e conținută decât în comunitate“, a lui Kierkegaard „capacitatea intrinsecă și unică a ființei de a se angaja total în fapta sa“ și de la cea a lui Nietzsche „omul nu este o ființă precisă, ci una problematică“, Martin Buber edifică una dintre cele mai fascinante teorii ale întâlnirii ontologice dintre două entității care se oglindesc reciproc și astfel, devin recognoscibile una în raport cu cealaltă. Din perspectiva reperelor de tip ontologic, dacă omul lui Kierkegaard stă în fața lui Dumnezeu, al lui Heidegger stă în fața lui însuși, omul lui Buber stă în fața celuilalt, al unui Tu.
Relația buberiană „Eu și Tu“ presupune întâlnire, prezență, adresare reciprocă și dialog. Eu-ul nu poate fi trăit sau conceput decât împreună cu partenerul întâlnirii sale, care este Tu. Textul în sine – uneori incisiv și analitic, alteori fermecător și pătruns de fervoare – este dispus sub forma unor versete și are capacitatea de atracție a aforismelor. Rămâne, incontestabil, unul dintre cele mai frumoase și mai seducătoare texte de antropologie filozofică, care merită citit și, mai ales, recitit.