Desfășurată luna trecută la Alba Iulia, ediția de anul acesta a Colocviilor Romanului Românesc a avut ca temă relația prozei cu memoria.
Ca dovadă că este o temă de actualitate, două romane recent apărute sunt construite – fiecare, în chip propriu – exact pe această formulă, a raportului cu o istorie, mai veche sau mai nouă, reală sau în mare măsură imaginată.
Un roman-roman
un roman-roman, adică un roman cu personaje și întâmplări, cu o tramă coerentă (oricât de complexă i-ar fi structura), care se citește din curiozitatea de a vedea ce se mai petrece în pagină, scrie, cu titlul Adu-ți aminte să nu uiți, prozatorul Ștefan Mitroi.
Autorul este originar din Teleorman și în mai multe alte scrieri și-a asumat acest spațiu. Ceea ce-l situează, vrând-nevrând, într-o paradigmă literară din care mai fac parte Marin Preda și Zaharia Stancu, cu atât mai mult, cu cât, abordând tema relației cu istoria, intră direct pe terenul lor de joc.
Căci Adu-ți aminte să nu uiți este un roman care reconstituie, cu mijloace ficționale, întemeierea și creșterea orașului Alexandria din Câmpia Dunării și, concomitent, viața și întâmplările lui Dumitru Bălăureanu, copil din flori și inocent picaro valah, născut exact în ziua întemeierii orașului. O poveste care, prin însăși natura ei, obligă la o comparație cu cei doi predecesori iluștri, comparație din care, cum vom vedea, Ștefan Mitroi iese bine. De asemenea, epoca în care sunt plasate întâmplările este în mare măsură secolul al XIX-lea, începând cu finalul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica (primul domnitor regulamentar al Munteniei) și încheindu-se după Marea Unire. Cu alte cuvinte, cel puțin în prima sa jumătate, epoca predilectă a nuvelelor „cu haiduci“ ale lui Eugen Barbu. Însă romanul lui Mitroi nu este, din fericire, minat de prejudecățile politice ceaușiste care prăbușesc narațiunile lui Eugen Barbu: istoria întemeierii Alexandriei, respectiv, cea a oamenilor care o populează sunt, desigur, ficționale, însă narate, ambele, în marginile adevărului istoric și fără instrumentalizare.
Căci romanul Adu-ți aminte să nu uiți are o formulă originală, care nu datorează nimic modelelor invocate anterior. Prozatorul a topit (cu o pricepere unică, neîntâlnită, trebuie spus, în cărțile sale de până acum) adevărul documentar, pe care e limpede că-l stăpânește, într-o ficțiune care curge „natural“ și are capacitatea de a te ține cu sufletul la gură. Și care, totodată, nu aspiră să acrediteze cine-știe-ce teorii, ci doar să creeze o poveste aptă să concureze, prin mijloacele ei proprii, obscura realitate documentară, pe care cititorul obișnuit, în paranteză fie spus, nici nu o cunoaște.
Spațiul Câmpiei Dunării și în special Alexandria nu beneficiază, în deceniile din urmă, de o „cotă“ prea grozavă în mentalul colectiv național, din motive de politică recentă. „Reîntemeierea“ ficțională a actualei capitale a județului Teleorman nu era la îndemâna oricui, dar lui Ștefan Mitroi i-a reușit. Și, odată cu ea, i-a reușit și fresca unei umanități dunărene tumultuoase, aflată ea însăși într-o epocă de întemeiere și de creștere – nu doar a orașului, ci și a României moderne –, epocă în care negustori și țărani, hoți de cai și fețe bisericești, aristocrați luminați și lăutari, români, francezi, turci, ruși etc. se intersectează, în vâltoarea unui început care nu are, totuși, tonalități biblice, ci farmec și corporalitate lumească. Ștefan Mitroi știe să scrie scurt, precis, cu o ironie subțire, uneori cu o duioșie bine camuflată, și mai ales să lase faptele, întâmplările și personajele să vorbească de la sine. E aici un alt fel de „Timpul nu mai avea răbdare“, căci umanitatea romanului trăiește schimbarea concomitent cu o încăpățânată adăstare în ceea ce a fost dintotdeauna. Și un alt fel de „Să nu uiți, Darie!“, deoarece nimeni nu pare a ține minte nimic, toată lumea trăiește asemeni primilor oameni, însă toți își poartă cu ei ADN-ul „regional“, de la copilul din flori ajuns la o sută de ani și până la lăutarul Momoc, nepotul lăutarului Momoc, cel care-i cântase lui Alexandru Ioan Cuza.
Adu-ți aminte să nu uiți e un roman bine scris, care se citește cu plăcere și cu interes, tocmai pentru curajul cu care autorul își construiește ficțiunea pe „teritoriul“ maeștrilor Marin Preda și Zaharia Stancu și pentru originalitatea cu care redă spațiului teleormănean drept de cetate în literatură. Este, fără discuție, cea mai bună carte a lui Ștefan Mitroi de până acum.
Cenușa istoriei recente
Daniela Rațiu, poetă, prozatoare și jurnalistă, e din Timișoara, iar romanul ei, Ultimul an cu Ceaușescu, poartă toate semnele relației speciale pe care urbea de pe Bega o are cu istoria recentă. Timișoara este orașul Revoluției și, totodată, focarul din care au pornit inițiative civice care, dacă ar fi fost aplicate în litera și spiritul lor, ar fi dat țării, poate, o altă traiectorie după căderea comunismului.
Ultimul an cu Ceaușescu nu este un roman al Revoluției, ci, după cum arată și titlul, un roman al contextului care a declanșat Revoluția. Daniela Rațiu reconstituie, cu mijloacele prozei, starea de spirit, temperatura vieții de zi cu zi, obiectele și instituțiile care făcuseră ca viața noastră în ultimele zile ale regimului comunist să devină insuportabilă.
Romanul este bine conceput, ca o acumulare lentă de scene și detalii care, luate în parte, nu ar însemna mare lucru, însă împreună configurează un tablou al cenușiului, banalității și depersonalizării care au definit România comunistă, în faza de descompunere a regimului. O descom punere lentă: asta încearcă – și într-o anumită măsură reușește – prozatoarea să surprindă, într-o narațiune care urcă treptat, dar sigur, către paroxismul din care avea să se nască Revoluția.
Este vorba, desigur, de un alt tip de legătură, cu o altfel de istorie. Evenimentele din 1988-1989 încă sunt relativ proaspete în memoria noastră și mai trăiesc destui care să și le amintească foarte bine, din experiența directă, spre deosebire de cele de la 1848, să zicem. Istoria recentă rezonează pe un alt palier al memoriei scriitorului decât cea îndepărtată: un palier mai apropiat de centrele afectivității, ceea ce pune la încercare răceala de cuget a prozatorului care le recompune. Daniela Rațiu păcătuiește, în opinia mea, prin inima caldă, care tulbură (prin șarjă, prin tușele prea îngroșate, prin generalizare, prin exces) tocmai peisajul, preponderent cenușiu și șters, al existenței cotidiene din România ultimului an ceaușist. Prozatoarea nu reușește întotdeauna să o tempereze, în pagină, pe jurnalistă, care insistă asupra detaliilor și pierde din vedere ansamblul. Vrând prea mult – poate din conștiință civică – să demonstreze ceea ce este evident, ea ajunge uneori să suprasatureze cititorul și, implicit, să-l facă să pună sub semnul întrebării autenticitatea narațiunii.
Căci, deși e o ficțiune (repet: bine concepută și structurată), fiind vorba de istoria recentă, pe care autoarea a trăit-o nemijlocit, autobiograficul își face loc în textul scris la persoana I, iar romanul-frescă se transformă, nu întotdeauna fericit, în roman-mărturie. Chiar dacă poziția morală este, în acesta din urmă, cea corectă, se pierde mult din măreția recompunerii unei epoci, fără discuție, tragice.
Dar, dincolo de aceste neajunsuri, Ultimul an cu Ceaușescu este incitant prin relația textului cu „mica istorie“. Daniela Rațiu face loc în roman, cu o remarcabilă minuțiozitate, detaliilor de viață cotidiană ștearsă, banală, de cârtiță, pe care chiar și cei care le-am experimentat pe pielea noastră tindem să le uităm. Splendida Timișoară interbelică, plină de viață și de energie, se transformase, în 1988-1989, într-un oraș încătușat, trist, în care vaga decrepitudine a edificiilor publice rezona ca un ecou în lipsa de speranță a oamenilor. Acest aspect este convingător recuperat, prin incursiuni rapide în stările de spirit ale personajelor, în romanul Danielei Rațiu.
Astfel, textul devine o arhivă vie, poate inexactă pe alocuri – din cauza tușelor prea apăsate de care vorbeam, care subminează echilibrul convenției realiste –, însă autentică în substanța ei. Romanul nu poate fi, să zicem, o sursă de informare pentru cine vrea să cunoască adevărul documentar al societății românești din ultimul an al regimului comunist, însă este o sursă excelentă pentru cititorul care vrea să înțeleagă o stare de spirit. Aceea care a dus la explozia Revoluției.
Iar, ca mărturie morală personală, Ultimul an cu Ceaușescu este un document care nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Scris cu pregnanță, cu o pasiune vizibilă a dezgropării amintirilor nu foarte îndepărtate, el configurează o instanță pe care epoca de azi a pierdut-o și pe care unii dintre noi încă o aveau, în ultimul an de dinaintea prăbușirii comunismului: conștiința trează.