O interesantă anchetă care are titlul editorialului nostru, publică „Dilema veche“ în numărul din 13-19 octombrie. Întrebarea din titlu este oarecum sceptică în privința răspunsurilor, deoarece induce ideea că nu ne-au mai rămas prea multe opțiuni. Răspund profesori și elevi. Cum e și firesc, răspunsurile sunt variate, convergând totuși spre următoarele două constatări: școala românească actuală, de la primară la universitate, este într-o mare suferință; iar reformarea ei prin proiectul noii Legi a Învățământului nu face altceva decât să-i accelereze declinul. Constatările acestea se găsesc, de altfel, în aproape toate intervențiile profesorilor din ultimele luni, printre care și acelea din R.l. Liviu Papadima semnalează petiția on-line care a strâns peste 56.000 de nume și în care profesorii semnatari solicitau, între altele, retragerea din Parlament a inițiativei legislative a dlui Cîmpeanu. Cum dl Cîmpeanu a demisionat între timp, o eventuală decizie în acest sens revine noii ministrese. Nu putem să nu ne întrebăm dacă va avea interesul și autoritatea s-o facă.
Scrie, bunăoară, Liviu Papadima: „Am iarăși rezerve față de afirmația frecvent vehiculată că actualul proiect legislativ ar pune bazele unei reformări radicale a învățământului românesc… O reformă autentică este însoțită întotdeauna de o schimbare majoră de optică. Eu, unul, n-am reușit să identific așa ceva în noile proiecte legilative…“. Iată un punct de vedere care nu se mulțumește să dezvăluie aspectele negative din proiectul cu pricina, ci atacă direct esențialul, și anume caracterul lui fals reformator. Am scris eu însumi de câteva ori pe această temă, asumându-mi riscul de a susține că insistența pe defecte conexe ale proiectului, deși foarte grave, ar putea fi luată drept o diversiune, așadar drept o abatere de la concepția eronată pe care se bazează reforma propusă, cu alte cuvinte, de la așezarea ei cu capul în jos. Profesorul de filosofie și științe socio-umane de la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin“ de la Galați, Doru Căstăian, este și el de părere că „în ciuda câtorva sâmburi reformiști, noul proiect de lege nu cred că poate fi motorul unei reforme profunde și reale“. El atrage, totodată, atenția asupra faptului, nu prea des amintit, că există profesori și profesori, elevi și elevi, părinți și părinți, o diversitate care ridică multe semne de întrebare cu privire la eficacitatea proiectului. Cam 15-20% dintre profesori ar aparține unei „avangarde“ care simte nevoia unor schimbări, „capabilă să rezolve vechile probleme și să ofere noi oportunități“, restul dăscălimii alcătuiește „o masă profund demotivată, îndoielnic pregătită, încremenită în proiect“. Și părinții constituie o masă eterogenă. Ca și elevii. Scrie, cu aceeași justețe a opiniei, profesorul gălățean: „Cred că există încă elevi care sunt dispuși să învețe și să arate interes școlii din curiozitate naturală, dar și pentru că au fost educați în acest spirit… Există însă și elevi care trec prin școală ca printr-un mediu rarefiat, fără interese și atașamente profunde, demotivați adânc și, deopotrivă, greu motivabili.“ Ceea ce spune Doru Căstăian ne întoarce la o observație similară a lui Liviu Papadima, și anume că proiectul și unii comentatori interpretează „anapoda“ cele două trăsături fundamentale ale oricărei forme de învățământ, echitatea și excelența: „Un sistem de învățământ trebuie să fie echitabil pentru toți cei pentru care el reprezintă o obligație și (trebuie să fie) orientat spre excelență – competitiv, adică – pentru cei pentru care el este opțional sau facultativ.“ De reținut! Spațiul nu-mi permite să citez și din alte intervenții, majoritatea interesante.
Să vedem și ce-și (mai) doresc elevii. Indru Siliște, clasa a X-a, București, își dorește „o școală care să ne învețe să gândim critic“ și care să „ne permită să asimilăm informații și să le găsim un rol în viața de zi cu zi, în loc să le memorăm pentru un test și în două săptămâni să nu rămânem decât cu nota de la test“. Bravo! Se vede că Indru a avut profesori dintre cei 15-20% identificați de Doru Căstăian care își fac treaba cum se cuvine. Leonid Lemnaru, clasa IX-a, Ploiești, nu dorește, el vrea „o școală cu caracter propriu, nu cu idei și principii preluate de pe meleaguri străine: o școală românească a tinerilor care să aibă ca voce principală tinerii!“ Aici sunt două lucruri discutabile: naționalismul de doi bani insuflat de un profesor simpatizant al AUR, care, probabil, nici chiar el nu se aștepta ca învățăcelul să meargă atât de departe, încât să afirme că, în școală, nu vocea dascălului e „principală“, ci vocea învățăcelului. Hai să învățăm carte fără profesor! Elena Petrache, clasa X-a, Galați, ar prefera și ea un învățământ „interactiv“. Îi informez pe amândoi că „interactiv“ nu înseamnă că elevul își exprimă ideile personale, presupunând că le are, fără să le asculte mai întâi pe ale profesorului. Andreea Nedelcu, clasa XII-a, Galați, ține neapărat ca școala „să fie adaptată nevoilor și dorințelor noastre din prezent“. Ce va face dacă peste ani va avea alte nevoi și alte dorințe decât la 18 ani, iată o întrebare pe care nu și-o pune. Doamne ferește să constate atunci că nimic din ce a învățat în prezent în școală nu-i mai folosește. Au pățit-o mulți alții! Spune Andreea mai departe: „Aș fi vrut ca măcar în liceu să fi studiat literatură universală (OK – N.M.) internațională (sic!), nu doar scriitori români, cu toate că și unele opere românești sunt cu adevărat relevante pentru secolul nostru, dar altele (majoritatea) (hait! – N.M.) sunt complet depășite“ (!!). Tot citind astfel de îndoieli față de importanța clasicilor, am început să mă întreb și eu dacă, între atâtea altele, romanul Mara sau Amintiri din copilărie mai sunt relevante pentru epoca în care trăim. Poate îmi explică Andreea dacă da și de ce, sau dacă nu și de ce. Sau, fiind vorba de o majoritate a operelor depășite, ceea ce implică un efort de calcul cam mare, poate îmi dă două-trei exemple de opere nedepășite, cu atât mai mult cu cât nu i se pare normal „că încă studiază ce au studiat și părinții ei“. Dar Andreea mai are o pretenție: „Cred că ar fi interesant să studiem și autoare, proză, poezie scrisă de femei, nu doar de bărbați…“. Din câte știu, programele de liceu cuprind, astăzi ca și ieri, și poete, și prozatoare, în funcție însă de valoarea operei, nu de sex. „Aș vrea – mai vrea Andreea dintr-a douășpea – să fiu punctată la Bac pentru propria opinie, nu doar pentru aceea a unor critici literari“. Cu toată austeritatea lecturilor ei, mi-aș dori s-o fac pe Andreea să înțeleagă, în calitatea mea dublă, de dascăl și de critic literar, și cu experiența pe care o am, că am cumpănit toată viața și îndeosebi în timpul din urmă cu mai mare atenție opiniile pedagogilor de școală nouă decât pe cele ale criticilor literari.
Am lăsat intenționat la urmă răspunsul Mariei-Anastasia Dragomir, clasa XII-a, București, fiindcă mi s-a părut cel mai frumos și, totodată, simplu și lucid: merg la școală ca să învăț. Iată-l în cuvintele Mariei-Anastasia: „În vara dinaintea clasei a XI-a, nu mă puteam hotărî ce profesie să urmez, așa că eram foarte nerăbdătoare să mă întorc la școală. Atunci mi-am dat seama cât de frumoasă e simpla dorință de a învăța, în afara presiunii notelor și a oamenilor din jur. Asta este ceea ce îmi doresc eu de la școală: să îmi ofere șansa și să îmi stimuleze dorința de a vrea să învăț – pentru a descoperi, pentru a mă dezvolta în cât mai multe direcții.“
Ancheta din „Dilema veche“, coordonată de Ana Maria Sandu, se dovedește o idee excelentă, mai cu seamă într-un moment în care sunt tot mai puține speranțele că Ministerul Educației va reveni cu un proiect care să țină seamă de observațiile oamenilor școlii și să stopeze astfel declinul învățământului românesc.