Se împlinesc, pe 18 noiembrie, o sută de ani de la moartea lui Marcel Proust și se înmulțesc, totodată, aparițiile editoriale consacrate autorului Căutării timpului pierdut. Una din cele mai interesante inițiative este foarte recenta antologie intitulată Proust-Lume, cu subtitlul Când scriitorii străini îl citesc pe Proust (Gallimard, Folio classique, 2022). Titlul trimite la conceptul de literatură-lume dezvoltat de Goethe, dar și la accepțiile mai recente, consecință a procesului globalizării. Autorii antologiei (cercetători și editori) au adunat 83 de texte, grupate tematic, așa cum vom vedea puțin mai încolo. Din cele 83 de texte, aproape un sfert sunt traduse în franceză pentru prima oară. Scriitorii selectați provin din diferite zone geografice și sunt, în genere, nume cu notorietate.
Secțiunea care deschide volumul îi are drept protagoniști pe traducătorii lui Proust. Primul traducător a fost, în 1920, spaniolul Pedro Salinas, la îndemnul lui Ortega y Gasset. În engleză, cel dintâi traducător a fost (în 1922) Charles Kenneth Scott Moncrieff, ofițer de carieră și care a murit la Roma, în 1930, în timp ce făcea corecturile la traducerea din Albertine disparue. Îi cunoaștem apoi pe traducătorii săi americani – Lydia Davis, brazilieni – Manuel Bandeira, Carlos Drummond de Andrade și Mário Quintana, mai târziu Rosa Freire d’Aguiar, germani – Jürgen Ritte, Walter Benjamin, italieni – Natalia Ginzburg, japonezi – Michihiko Suzuki etc. Dar traduceri din Proust există în mai toate limbile, inclusiv – să zicem – în islandeză sau în macedoneană.
Secțiunea următoare, Primii cititori, ne dă o imagine despre modul în care a fost citit Proust când era încă departe de a atinge celebritatea. Îi avem aici, pe Rilke, pe Ezra Pound (care încearcă să evidențieze specificitatea lui Proust în raport cu Henry James și cu Joyce), pe Ortega y Gasset (un superb articol din 1923, cu observații de mare subtilitate: „Peisajele și oamenii, lumea exterioară și lumea interioară, totul la el se volatilizează într-un palpit aerian și difuz. Ai zice că universul lui Proust e făcut pentru a fi perceput în forma lui respiratorie“), Edith Wharton (povestind, printre altele, cât de impresionat a fost Henry James la lectura lui Proust), Stefan Zweig, Alejo Carpentier, Victoria Ocampo (minunată relatare a apropierii de limba și de literatura franceză, opera proustiană jucând un rol important).
Față în față cu istoria este titlul celei de a treia secțiuni ce ne rezervă câteva surprize. Aflăm astfel că Osip Mandelstam era un mare admirator al scriitorului francez și că, plecând de la Proust, își stimula memoria și făcea întoarceri în timp. Varlam Șalamov îl descoperă pe Proust (fapt de-a dreptul senzațional !) în Gulag, la Kolîma, și începe lectura cu Guermantes, e primul volum care – miracol ! – îi cade în mână: ce contrast teribil între mizeria și promiscuitatea din lagăr și lumea aristrocrației pariziene ! Un text de o valoare și de o semnificație unice (l-am comentat cu alt prilej) este Proust împotriva înjosirii al lui Joseph Czapski. Scriitor, pictor cunoscut, animator al faimoasei reviste „Kultura“, revista de la Paris a emigrației poloneze, Czapski a fost luat prizonier de ruși la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial și internat în lagărul de la Griazowietz (din patru mii de ofițeri polonezi capturați de sovietici au supraviețuit 79). În lagăr Czapski, intelectual de mare și rafinată cultură, le ține tovarășilor de suferință o suită de conferințe despre Proust, ilustrate cu citate din operă pe care le știa pe dinafară; a reconstituit ulterior conferințele și ne-a lăsat această carte, document literar și document uman, totodată. E unul din cele mai frumoase și mai adecvate omagii aduse lui Proust, căci știm bine că scriitorul francez vedea în literatură și un mod de supraviețuire. Secțiunea mai propune numele lui Jorge Semprun, Gershom Scholem, Saul Friedländer și, din nou neașteptat, Umberto Eco, prin câteva fraze care, plecând de la germanofilia lui Charlus și Saint-Loup în contextul Primului Război Mondial, conchide că la baza identității europene se află dialogul între culturi.
Semne de întrebare ridică scurtul capitol care pretinde că prezintă punctele de vedere ale filozofilor. În fapt, acolo întâlnim tot scriitori – Joseph Conrad, Samuel Beckett –, iar fragmentele din Adorno și Walter Benjamin decepționează prin tezism. Îl aflăm în schimb pe Benjamin Fondane, cu un text tradus din …românește, din Imagini și cărți din Franța. E singura prezență românească din volum, imposibil de identificat ca atare, deoarece nu se precizează că eseul respectiv a apărut în România (se indică doar traducerea franțuzească din 2002).
În secțiunea Lectura estetică intră în scenă artileria grea: Nabokov, Adolfo Bioy Casares, Yukio Mishima, Nadine Gor dimer, Mario Vargas Llosa. Textul lui Llosa, un articol din 1965, e pentru prima oară tradus în franțuzește. Scriitorul peruan a exprimat în mai multe rânduri rezerve față de Proust; aici însă, chiar dacă ia distanță față de universul aristocratic și snob descris de Proust, laudă capacitatea romancierului francez de a transfigura realul. Textul e, de fapt, o cronică a unei Expoziții Proust de la Biblioteca Națională din Paris.
Admiratorii predomină, firește, dar iată că mari scriitori declară că vor să se elibereze de sub tutela lui Proust, pentru ca imaginația lor să se poată desfășura în voie. Unul din ei e Gombrowicz, altul pare să fie Borges care, într-un text destul de alambicat, minimalizează conceptele de memorie involuntară și de timp regăsit. În schimb, admirația poate fi exprimată prin pastișe și exerciții de stil, iar aici recolta e bogată: Nabokov, Malaparte, Alejo Carpentier, Orhan Pamuk, Naghib Mahfouz etc. Trec peste secțiunile, prea puțin interesante, ce se ocupă de adaptările cinematografice și de cultul lui Proust pentru a ajunge la partea finală: A scrie după Proust? Aș putea cita din Seferis, Kundera ori din Kazuo Ishiguro, dar aleg aceste rânduri emblematice din Virginia Woolf: „Marea mea aventură este cu siguranță Proust. Ei bine, ce mai rămâne de scris după asta? Încep doar primul volum (…) și sunt dintr-odată stupefiată, ca și cum un miracol s-ar fi produs sub ochii mei. (…) Plăcerea devine fizică: ai zice că e un amestec de soare, de vin, de stru guri, de o serenitate perfectă și de o vitalitate intensă“.