Petre Crăciun a publicat, recent, cartea Istoria și catalogul stilourilor românești (Editura Zorio). De la acest volum a plecat, de altfel, și dialogul de față.
Ce înseamnă un Flaro Pionier pentru dumneavoastră? Sau, să întreb altfel: cum se poate naște o pasiune – care, iată, durează de câteva decenii deja – pentru stilouri?
Flaro Pionier este stiloul copilăriei, dar și al întâlnirii mele cu scrisul. A fost primul instrument de scris pe care l-am folosit și cu care mă străduiam să reproduc cât mai fidel semnele din Abecedarul sfârșitului de deceniu șase. Sub perdeaua acelor ani cenușii nici nu știam că există și altfel de stilouri, pentru că toți aveam aceleași uniforme, aceleași ghiozdane, aceleași stilouri de 9,5 cm lungime. Nici măcar culoarea lor nu era diferită. Erau negre, mici și lăsau picături de cerneală pe caiete, ceea ce ducea la ruperea folilor de către mame. Culmea, tații nu prea făceau asta… Așa am ajuns să îmi doresc un stilou care să nu curgă, dar și asta părea să fie ficțiune. Cum adică, existau stilouri care nu curgeau? Așa se naște o pasiune sau cel puțin așa s-a născut în cazul meu. Prin clasa a IV-a am primit un stilou mult mai bun, tot românesc: Flaro Astra 101. Acum, studiind modelele produse la „Flamura Roșie“, am realizat că era chiar unul dintre cele mai bune stilouri românești ale anilor 1970 – 1980.
Ce înseamnă „stilouri românești“? Cum definiți, foarte succint, această sintagmă?
În interbelic am avut stilouri „la comandă“, realizate la strung de către meșteșugari, după modele din Vest. La Sibiu a funcționat din 1932 o fabrică cu capital mixt, „Artalith“, care producea „tocuri rezervoare“. Din documentația mea rezultă că acestea erau produse însă sub licență „Koh-I-Noor L. & C. Hardtmuth“.
Stilouri cu adevărat românești am avut din 1950, când „Flamura Roșie“ a început să producă primele stilouri. Revenind la întrebarea dumneavoastră, pentru mine stilou românesc înseamnă să fie proiectat și produs în România.
Anul 2019: Flaro Sibiu 46. Un stilou „de răscruce“ pentru dumneavoastră, nu e așa?
Flaro Sibiu 46 nu este un stilou de răscruce pentru producția românească de stilouri, ci pentru mine. Aveam în colecție mai multe stilouri dintre cele foarte cunoscute: Flaro Vega și Flaro 61. Sunt cele din plastic, produse în milioane de exemplare. Când am găsit un stilou din celuloid, verde-marmorat, cu un profil care amintea mai degrabă de Parker Duofold din anii 1940, inscripționat Flaro Sibiu 46 am început să cred că nu știam (noi toți) aproape nimic despre istoria stilourilor românești. Și nu a mai durat mult până am găsit și dovezile materiale și documentare pentru a demonstra că aveam dreptate.
Ce înseamnă, din unghiul dvs. de vedere, o „istorie înainte de istorie“ în privința stilourilor românești? Care sunt cele mai importante borne ale acestei proto-istorii?
Istoria începe, după opinia mea, odată cu apariția producției de serie de la „Flaro“, care a fost posibilă prin dotarea întreprinderii cu zeci de mașini de injecție a maselor plastice. Asta se întâmpla în 1960-1961, modelul începutului de drum fiind Flaro 61 (după anul intrării în fabricație). Acela a fost pasul de cotitură care a scos din școli și din administrație tocurile și călimările din sticlă. Tot ce s-a petrecut în deceniul cinci este ceea ce eu numesc „istoria înainte de istorie“. De ce? Pentru că este o perioadă lipsită aproape total de surse de documentare istorică și mai ales pentru că s-au produs relativ puține modele de stilouri, unele foarte frumoase, cum sunt cele din celuloid, dar în serii scurte, care nu au avut un impact asupra habitudinilor scrierii cu instrumentele tradiționale. Și aici avem două subperioade: stilourile ale căror componente din plastic au fost importate, la Flaro fiind realizate numai accesoriile din alamă (modelele Flaro 3, 5, 7 și 11) și stilourile din celuloid, care sunt cele mai spectaculoase: Flaro Sibiu 42, 43, 45, 46 și 60. Practic, linia de demarcație este între aceste două modele: Flaro 60 (stilouri realizate după vechea tehnologie hand made) și Flaro 61 (stilouri de serie mare).
Complementar: pentru – de data aceasta – istoria stilourilor românești, care sunt marile repere?
Mă simt tentat să amintesc trei piscuri: invenția lui Petrache Poenaru, apariția modelului Flaro 61 și a producției de masă a stilourilor și, în fine, Flaro Dacia, Everestul stilourilor românești.
Dar marile nume – marii noștri inventatori de stilouri?
Primul mare inventator este, desigur, Petrache Poenaru, dar după cum spuneam mai înainte, „condeiul lui portăreț“ nu a fost pus în practică niciodată. În schimb printr-o laborioasă activitate de cercetare, inclusiv în arhiva fostei Întreprinderi „Flamura Roșie“, am reușit să salvez de la uitare numele unor proiectanți care au dat viață celor peste 50 de modele de stilouri realizate la Flaro.
Cel mai renumit proiectant al întreprinderii a fost inginerul Nicolae Sîrbu, care și-a continuat activitatea, ulterior, în învățământul tehnic superior. Numele lui este legat de proiectarea unor modele de succes, cum ar fi Flaro Astra 101, Flaro Sirius, Flaro Dacia și multe altele. Într-un interviu acordat după apariția lui Astra 101, afirma că la acea dată semnase „proiectarea sau reproiectarea a 15-16 variante de stilouri“. Un alt proiectant care a plecat și el, ulterior, spre învățământ este Galaftion Sofonea. Zosim Șchiopotă, care a condus fosta secție de stilouri, își amintește că inginerul Sofonea era proiectant când s-a pregătit și pus în fabricație seria scurtă a stilourilor Dacia. De numele lui sunt legate și modelele Flaro Vega și Flaro Select.
Înaintea acestora întâlnim numele unor proiectanți, precum Hedwig W. (numele său este legat de Flaro 61 C, Flaro Super sau de Flaro Vega), Kieltsch A. (reproiectare Flaro 46 și proiectare Flaro 60), Domnariu I., Nicula D., Andreescu Eugenia, Șerb Mihai.
Au rămas în întreprindere și au lucrat pentru secția de stilouri până la pensionare inginerii proiectanți Marcel Cotlarciuc (proiectare Diamant, Pescăruș 2, Selena SP/M) și Traian Crăciun (proiectare „Elev“, „Pionier 2“).
Alți proiectanți au dat viață celor peste 12 modele produse de Întreprinderea de Industrie Locală Județeană „Archimet“ Sibiu, înființată de Eugen Herșcovici, un nume total uitat astăzi.
Trebuie să reținem că la „Flaro“ lucrau foarte mulți proiectanți, iar la secția de stilouri în perioada de glorie (anii 1980) erau angajate circa 600 de persoane.
Petrache Poenaru nu e, în primul rând, numele unei stații de la metroul bucureștean, nu?
Petrache Poenaru nu a dat numai denumirea unei stații de metrou și nu este, nici primul român care a mers cu trenul. El a obținut la Paris brevetul nr. 3208, din 25 mai 1827, pentru invenția „Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală“, fiind socotit un adevărat inventator al stiloului. Poenaru și-a securizat invenția, obținând un brevet similar și la Viena, dar stiloul inventat de el nu a fost introdus niciodată în producție. El însuși, revenit în țară după studiile pariziene și vieneze, a avut cu totul alte priorități. Mult mai aplicat, Lewis Edson Waterman a inventat un stilou în 1884, iar după câțiva ani compania cu același nume producea sute de mii de stilouri de tip Eyedropper (încărcare cu pipeta direct în corpul stiloului).
Din păcate, nici la ora actuală, la aproape 200 de ani de la obținerea brevetului, nimeni nu a pus în practică invenția sa. Eu însumi am propus unor persoane cu funcții de conducere acest proiect, dar prioritățile se pare că sunt altele.
Despre care stilou putem afirma că este (aproape) sigur cel mai vechi stilou românesc?
Cel mai vechi stilou românesc descoperit este un Flaro 3 aflat de câțiva ani în colecția mea. Momentul când am intrat în posesia acestui stilou a fost cel care m-a făcut să iau decizia de a scrie o istorie a stilourilor românești. De atunci am mai descoperit Flaro 5 și Flaro 7. Acestea sunt, cel puțin deocandată, cele mai vechi stilouri românești. Din câte observăm, până la Flaro 61, stilourile nu aveau denumiri, ca mai târziu (precum Flaro Diamant, Sirius sau Student), ci, să acceptăm sintagma, numere „de catalog“, deși nu a existat niciodată așa ceva la „Flaro“.
Există o „navă-amiral“ în această privință: a stilourilor românești?
Cel mai rar și mai scump stilou produs vreodată în România este Flaro Dacia, pe care eu l-am numit si „stiloul guvernamental“. Este singurul stilou românesc cu peniță din aur.
Prin anul 1968 la conducerea Întreprinderii „Flamura Roșie“ era director inginerul Silvestru Mureșan. Potrivit mărturiilor inginerului Savu Curtean, Mureșan fusese susținut pentru numirea în funcția de director la Flaro de ministrul Industriei Ușoare, Alexandru Sencovici, care a ocupat această demnitate în mai multe guverne conduse de Ion Gh. Maurer, între anii 1961 – 1969. Alexandru Sencovici este cel care a sprijinit foarte mult „Flamura Roșie“ să se dezvolte, importând acele moderne mașini de injectat mase plastice.
„Sencovici primise, într-o vizită, un stilou american care imita o țigară cubaneză. Fără să știe că era făcut din celuloid și că era sensibil la căldură, el l-a pus într-o scrumieră și s-a deformat. Cu acest stilou a venit la Silvestru Moldovan și i-a cerut ca proiectanții de la «Flamura Roșie» să lucreze la un «stilou guvernamental» care să semene cu cel al ministrului“, ne-a dezvăluit inginerul Curtean care a fost la originea stiloului Dacia. Partea de creație pentru Dacia s-a făcut în 1969 și, probabil, prototipul a fost gata în 1970. Potrivit unui articol din ziarul „Scânteia“ din 1970, „Flamura Roșie“ se pregătea să producă acest stilou în 1971. Am văzut dintr-un alt document pus la dispoziția noastră de Banca Națională a României că pentru anul 1971 era prevăzut a se realiza 1000 de bucăți armături aurite pentru acest model de stilou. Penița este inscripționată cu însemnele: FLARO – 14 k – OSMIU – ROMÂNIA și are 0,91 gr. aur. Stilourile oferite înalților oficiali aveau inscripționat cu folie aur denumirea „ROMÂNIA“ pe corpul lor și erau însoțite de cutii speciale, cu stema României, proiectate tot la „Flaro“.
Mai există, în diferite colecții, alte trei variante ale stiloului Dacia: versiunea cu semnătura olografă a lui Nicolae Ceaușescu, cea fără niciun înscris pe corpul stiloului și încă una despre care mi-au relatat foștii lucrători de la „Flaro“: cu numele NICOLAE CEAUȘESCU scris pe corpul stiloului, cu folie aur, la fel ca la versiunea „ROMÂNIA“.
Rămâne o întrebare: câte stilouri Flaro Dacia au fost produse? Este imposibil de spus cu exactitate. Trebuie să acceptăm un minim de 500 exemplare (cifra avansată de Zosim Șchiopotă) și un maxim reprezentat de comanda de 1500 exemplare de penițe de aur aprobată de Banca Națională a României. Probabil că au fost produse circa 1000 de exemplare, dintre care în România se mai găsesc extrem de puține exemplare. Trei dintre acestea se regăsesc și în colecția mea.
Dar există, oare, o „vârstă de aur“ pentru istoria stiloului românesc?
În documentarea pe care am realizat-o, pot spune că perioada cea cea mai prolifică pentru stilourile românești a fost deceniul șapte al secolului XX. În acei ani s-au realizat cele mai cunoscute stilouri de la „Flaro“ și tot atunci au apărut pe piață și multe dintre modelele produse la „Archimet“ Sibiu.
Pe mine mă fascinează, însă și stilourile din care au fost produse în acel deceniu al celuloidului, anii 1950-1960. Trebuie să spun că nu numai la „Flamura Roșie“ au fost produse astfel de stilouri. Cercetarea mea arată că au mai existat întreprinderile „Drum Nou“ București (a produs superbul model București IAT) și „Chimica Cluj“ (ce a realizat două stilouri din celuloid de o rară frumusețe: Carpați și Someș).
Se scria mult în interbelic cu stilouri românești? Dar în secolul al XIX-lea cu ce anume se scria?
În interbelic se scria cu stilouri de import. Știm asta din reclamele vremii pentru Pelikan, Montblanc, Conklin, Wahl Eversharp ș.a. Recent, a apărut pe un mare site de licitații din România un Wahl Eversharp, care i-a aparținut Prințului Nicolae, fiul cel mic al Regelui Ferdinand. Eu însumi am un Montblanc 138, din celuloid, cumpărat din Germania înainte de război de un funcționar al Băncii Naționale a României și care l-a folosit până la moartea sa în anii 1980. În mod cert în țara noastră erau folosite și acele „tocuri rezervoare“ produse la „Artalith“ Sibiu, sub licență „Koh-I-Noor L. & C. Hardtmuth“.
Cu siguranță erau folosite și stilourile „la comandă“ făcute de către meșteșugarii care trecuseră de la repararea la copierea de modele occidentale, care erau prea scumpe pentru clasa de mijloc din România. Cernelurile erau și ele aduse din afară. La un moment dat, Fabrica „Gratiosa“, tot din Sibiu (cea care prin naționalizare devine „Flamura Roșie“), producea, sub licență, cerneala Leonardi.
În secolul XIX se scria cu tocul și chiar cu pana de gâscă. La Muzeele Literaturii din București și Iași pot fi admirate tocuri care au aparținut unor scriitori români.
Care este, din punctul dvs. de vedere, cel mai elegant și cel mai competitiv stilou românesc care a fost vreodată inventat până acum?
Cel mai elegant și mai competitiv stilou românesc este Flaro Dacia, stiloul care a ajuns la mulți șefi de state cu care regimul Ceaușescu a avut contacte. Condițiile tehnice prevăzute de proiectant erau extrem de riguroase: „După montaj se va rectifica și lustrui la șaibă. Nu se admit zgârieturi, denivelări sau incluziuni străine pe suprafața stiloului; Stiloul se va controla la scris, presiune, curgere“.
Un stilou tot foarte frumos și elegant este Flaro Astra 101, ale cărui accesorii sunt aurite, la fel ca la Flaro Dacia.
Toate aceste stilouri au rezistat în timp, majoritatea fiind funcționale și după cinci decenii de la fabricare. Și revin, extrem de frumoase sunt și stilourile din celuloid realizate la cele trei întreprinderi amintite mai sus sau de către artizani, precum cei din familia ultimului reparator de stilouri din București, Ferdinand Tvers.
Legat de unul din stilourile Flaro (poate chiar Flaro Dacia), domnul Nicolae Manolescu mi-a făcut bucuria de a-mi povesti, recent, o întâmplare aflată de la un om din fotbal. În 1971, echipa de fotbal a României învinsese Țara Galilor. După meci, oficialitățile galeze au organizat o cină, unde au fost invitate ambele echipe. Președintele Federației, un Lord, a adus o carte de onoare și un stilou de aur. Ei bine, celebrul Rică Răducanu, imprevizibilul nostru portar, a scos de la ciorap un Flaro, înlocuin du-l pe cel englezesc. Așa se face că toți cei de față au scris în cartea de onoare cu stiloul realizat la „Flaro“, care s-a întors odată cu cartea la președintele Federației, care a mulțumit și a băgat stiloul Flaro în buzunar.
Dar cel mai scump stilou? Știm care este acesta?
Cel mai scump este Flaro Dacia. Am aflat de la foștii lucrători că nici nu era o investiție bună pentru întreprindere, prețul de cost fiind deosebit de mare. La aceasta se adăuga importul peniței de aur din Austria. Pe piața internă s-au vândut extrem de puține exemplare, iar prețul de vânzare cu amănuntul era de 338 lei, față de 30 – 40 de lei cât costa un stilou de serie sau 90 – 110, cât plăteai pentru un stilou chinezesc.
De unde – inclusiv pentru dumneavoastră – farmecul acesta aparte: de a scrie cu stiloul?
Am scris cu stiloul până la 30 – 32 de ani, apoi am trecut la mașina de scris și la computer. Am revenit la bucuria de a scrie cu stiloul de vreo zece ani. Majoritatea poveștilor mele pentru copii sunt scrise astfel, pe caiete elegante, care intră și ele în colecția mea. Este acolo un punct de întâlnire între copilăria mea și a celor pentru care scriu.
Ce anume îți dă din start – pentru scris în sine, dar și pentru gândire – faptul de a scrie cu stiloul?
Scrisul de mână și îndeosebi cel cu stiloul îți lasă răgazul necesar pentru a gândi mai profund textul, iar legătura dintre gând și foaia de scris este organică, aproape anatomică. Cuvintele așternute pe hârtie se nasc direct din minte și din suflet, fără mijlocirea unor instrumente a căror tehnicitate înstrăinează.
Credeți că trăim vremuri de decădere pentru ceea ce am putea numi instituția stiloului românesc?
Evident, da. În 1990 a dispărut practic producția de serie a stilourilor românești și nu a fost reluată nici acum. Sper ca în acest an să apară un model aniversar, Flaro 100, care să marcheze împlinirea a 100 de ani de la apariția Fabricii „Gratiosa“ și, poate, acest eveniment să dea un imbold pentru revenirea la tradiție. Există câțiva producători de stilouri hand made, unii care au deja câteva zeci de modele la activ.
Românii care mai folosesc stilourile cumpără modele din afară. Pentru că alții nu și-au distrus industriile, ci le-au readaptat vremurilor noi.
Un stilou bun ajută la scrierea unei literaturi (române) mai bune, ce credeți?
Instrumentul de scris contează mai puțin. O bună literatură poate fi scrisă pe scoarța unui copac, pe nisipul mării sau direct pe cer. Importantă este valoarea. Dar da, stiloul îți dă o bucurie mai mare a scrisului, te conectează direct la izvoarele de unde îți iei inspirația. În fond, stiloul reprezintă și o formă de respect pentru ceea ce scriem.
Cândva, Mark Twain făcea reclamă stilourilor Conklin. Există și astăzi un model care îi poartă numele. Asta spune ceva.
Sunt mulți scriitori români care (mai) scriu cu stiloul?
Of, grea întrebare… Nu știu, sincer. Cred că nu sunt foarte mulți. Când am scris volumul Istoria și catalogul stilourilor românești, am contactat mai mulți scriitori pentru a-mi vorbi despre relația lor cu stilourile românești. Nu prea am găsit. Și nu am găsit nici prea mulți scriitori care mai scriu cu stilou. Sper să revenim la noblețea scrisului cu stiloul.
43/2022
