Versuri de Victoria Milescu
Şi eu…
Şi eu sunt dintre cei
sechestraţi
acolo unde m-a prins
ordonanţa militară
şi eu am ieşit la lumină
cu picioare de gelatină,
întrebându-mă
când s-a făcut atât de lung
drumul până la
primul magazin alimentar
când s-au înălţat atât de mult
copacii din cartier
au deja frunze, flori, fructe
ce harnic e uneori timpul
picioarelor le-a mai tăiat
din avânt
ochilor le-a mai ciuntit
din orizont
păsări albe mă întâmpină,
ademenindu-mă
spre locuri unde poți să ai tot
ce-ți dorești
chiar şi ani buni, frumoşi
prietenele mele, păsările sunt
libere, eu nu
şi totuşi, noaptea, zbor spre
ţări necunoscute
fără paşaport, fără bagaje,
fără restricţii
uneori chiar fără aripi
şi sunt mulţi care zboară la fel
ca mine
ne salutăm pe drum, suntem
prieteni.
Clasa inutilă
Sunt din nou la şcoală
am trecut în clasa inutilă
am mulţi colegi
unii sunt chiar prietenii
din copilărie
stăm cuminți, părinții nu ne
mai sunt alături
să ne îndrume în noua
normalitate
venită peste rând, peste noapte
nimeni nu ne mai ceartă dacă
ne-am încălţat cu un pantof
roşu şi unul verde
la serbare, nu mai recităm
din clasici
acum învăţăm un alfabet nou,
texte
dintr-un manual multietnic,
multicultural
învățăm zâmbetul
generozităților inutile
bunăvoința lipsei de opțiuni
ni se predau idei și sentimente
după norme
și reguli stabilite de un spiritus
rector universalis
nimeni nu l-a văzut, nu-l știe
da, e un delict să respiri mai
mult decât
colegul de planetă deshidratată
o blasfemie să cânți imnul
eroic al
șobolanului alb pentru
experiment
ni se predă noul paradis
în pauze, ne plimbăm de voie
în curtea şcolii
supravegheați de ochiul
înflăcărat al lui Sauron
ne-au vaccinat împotriva
virusului iubirii de aproapele
păstrăm între noi o distanță
respectuoasă
mai ales când ne jucăm
cu colegii mai mari:
Alzheimer, Huntington,
Parkinson
profesorii noi vin cu noi
metode noninvazive
de predare a existenței
noastre curiculare
cu noi abordări ale înțelegerii
inimii renascentiste, creierului
iluminist
sunt experți în plutocrație,
cleptocrație, globocrație
noi suntem din ce în ce mai
puţini
cei ce vin după noi sunt şi mai
puţini
astfel că şcoala vieţii se va
închide curând
evident, din lipsă de elevi, cadrele didactice competente
vor fi redistribuite în vastul
imperiu galactic
despre care ne povesteau
atâtea străbunii noştri, la culcare
iar noi le numeam basme.
Dansând boogie boogie…
M-am plictisit de moarte
în fiecare zi vine
stă în pragul uşii, mă priveşte
cu ochii ieşiţi din orbite
vede că tuşesc, strănut,
am febră
dar nu înaintează, păstrează
distanţa
respectă ordonanţele militare
zâmbeşte într-un anume fel
dându-mi de înţeles că…
doar n-am ajuns să o mituiesc!
de fapt, e o moarte fricoasă
se teme să nu se
îmbolnăvească
cine s-ar încumeta să
o îngrijească?
e o moarte obosită, extenuată
toată planeta trage de ea
abia respiră, transpiră,
are frison
dar şi eu păstrez distanţa
doar n-am ajuns s-o tratez!
fac un pas înapoi
când ea face un pas înainte
dansăm boogie boogie…
Versuri de Dan Șalapa
Fugar
N-aş vrea să ştii
cum fluturii se-ntorc în coconi,
n-aş vrea nici buza să se-ntoarcă
din sărut,
nici cercul din geometria lui Euclid,
dar, zău, aş vrea să vii,
cu pasul lin,
sub marginea de val,
şi să atingi pustiul
adunat sub preş,
să strângi din gândurile
goale de cub,
cum bărcile se-adună-n rada
cimitirelor fecunde
şi se îneacă în golul din pahare,
hai, pleacă, iluzie cu tentă
de viol de-adolescent stângaci.
Te du, să afli iar dacă mai sunt bilete
la matineul despre sarea în bucate.
Plimbarea
Iată piaţa oraşului,
fă-i două-trei piruete,
străine, prieten de ocazie,
scoate-ţi pălăria când treci prin dreptul
paşilor celorlalţi,
paşii lor menţin starea de echilibru
a aripilor de porumbei;
Iată şi statuile,
servesc sandwich-uri cu parmezan,
iar cafeaua, doar după ora opt jumate,
după ce soseşte poştaşul,
şi îşi citesc telegramele din secolul trecut;
Copiii aleargă după notele
scăpate din solfegiile bătrânului muzicant,
le ronţăie ca pe napolitane,
iar clopotul din turla proaspăt vopsită
îşi fugăreşte funia,
ar vrea să se spânzure cu ea,
să uite ce greu e să fii proorocul
din piaţa care pleacă la plimbare
înainte de a coborî sunetul
în carnea rugăciunii…
Umbra
Umbra mea dansează
Pe zidurile pe lângă care trec,
Paşii mei se opresc
Linguşindu-se pe lângă ea,
Eu trec mai departe,
Am obosit să o tot strig să mă urmeze…
Şi cu cât eu o strig mai abitir,
Cu atât ea, umbra,
Se desprinde de mine
Şi dansează languros
Tăvălindu-se pe cărămizile
Enervant de strict aliniate,
E un dans tipic,
Îl cunosc de undeva,
Îi ştiu paşii la perfecţie,
Dar o refuz politicos,
N-am cum.
Paşii mei nu mă mai ascultă,
Se opresc şi o privesc salivând
La tinereţea ei,
La pofta ei de a se tăvăli pe ziduri…
Și umbra continuă pe ziduri,
Iar eu trec abandonându-mi paşii
Ca ei să reînveţe acest dans,
Ultimul pe care-l mai pot
reţine.
Graal încolțit
Nici nu mai ştiu
Dacă smochinii
Înfloresc primăvara,
Dacă apele mai curg
Dinspre mine spre voi
Sau invers,
Dacă ziua de ieri
Se mai întoarce
Să-şi ia umbrela
Uitată sub vorbele-paravan…
E, aşa, o stare
De dolce farniente,
O scară oarbă,
Dar pe care urcăm toţi
Ca fluturii izbindu-ne
De-un licăr…
Voi aprinde, totuşi,
Un chibrit, o lampă
În noaptea aceasta,
Poate smochinul,
Bătrânul meu prieten,
Se va răzgândi
Şi va rescrie poemul
Risipit în florile lui
Ca o muzică beată
De propriile culori
Gustate de pahare
Cu gânduri ispititoare,
De graal încolţit
Sub muchiile palmelor
Nemângâiate…