În toiul unei polemici purtate cu fostul său elev de la Colegiul „Sfântul Sava“ Radu Ionescu, profesorul Heliade-Rădulescu pretindea că familia acestuia nu ar fi fost de origine românească: „Seculul (e vorba de jurnalul în care publica Heliade, n. n.) e român și întâia vorbă ce a răsunat în urechile sale a fost vorba românească. Nu poate să aibă aceeași pretențiune de la Dâmbovița ivăncească, care n-a auzit nimic de român, decât brat, ciceo, udri, naglava și altele de felul acestora“ (apud Dumitru Bălăeț, Radu Ionescu, un fiu al fantasiei, Ed. Minerva, 1985, p. 14).
Vorbind despre „Dâmbovița ivăncească“, Heliade se referea la numele de Ivăncescu, care revine și în textul Musiu Rudolf Ionescu înaintea unei oglinde. Monolog tragi-comic, publicat în „Cicală“ de fostul coleg de la „Sfântul Sava“ N. T. Orășanu: „Cronica scandaloasă spune că musiu Răducanu Ivăncescu, poet in peto, mergând în capitala Franciei, s-a îndeletnicit cu studiul capetelor celor mari, sau mai bine zis cu superficialul acelor capete; astfel d-lui, ca să poată impune compatrioților săi la întoarcerea-i, în lipsă de studiuri mai înalte, a voit să aducă țării sale dacă nu un cap de Byron, cel puțin o coafură ca a lordului englez (sic!), din care cauză plătea în fiecare zi 3 franci frizatul à la Lord Byron și un franc mâncarea sa, ceea ce îl scoase într-un an de zile… la Clichy. După un an iată-l întors, fără păr, din cauza fierului cald, cu meșa tradițională, cu aerul de învățat în iarbă (fr. en herbe, n.m. – V.S.) și apoi ține-te presă să nu te rumpi…“. (Ibidem, p. 26) Răzbit de „malignitatea“ stilului aluziv, și Cezar Bolliac îi observă o existență duală, de boemă, trădată prin felul în care se îmbrăca: „Poate că acum munsiu Radio nache frizat și dichisit sau munsiu Radion pletos și dezmățat să ne osândească cât vor voi“ (Ibidem, p. 112).
Că numele respectiv cu care era „cicălit“ Radu Ionescu nu era deloc agreat o demonstrează faptul că în scriptele școlare, unde fusese înscris sub numele Ivăncescu Răducanu, a fost schimbat, chiar în timpul studiilor cu pricina, cu acela de Ionescu Răducanu. O explicație sigură a acestei schimbări nu poate fi dată, însă este posibil ca elevul premiant să se fi simțit ofensat de colegi și de profesori (îndeosebi de causticul Heliade) la auzul apelativului cu rezonanțe arhaizante, de sorginte străină. Ca mai toți scriitorii care sunt orfani sau care se simt înstrăinați, Radu Ionescu se repliază sufletește și nu se va destăinui asupra originilor familiei. S-a emis ipoteza că ramura familiei paterne ar fi fost sârbească sau muntenegreană și că ea ar fi venit la nord de Dunăre prin intermediul oficiilor mănăstirești din nordul Olteniei. Oricum, el era și se simțea pământean prin mama sa. Ros de acest complex al originii, indus încă din timpul vieții sale de școlar, Radu mamii și-a dezvoltat năzuințe ciudate, contradictorii, precum personajul din proiectul său de roman O zi de fericire: „aci foarte expansiv și curios d-a afla multe prin dese întrebări, aci tăcut și gânditor“. (Ibidem, p. 19).
Cu o astfel de sensibilitate ultragiată, este de așteptat ca stările sale sufletești să nu cunoască echilibrul și să oscileze cu „îndoință“ între extreme: de la jubilație la deznădejde și de la extaz la delir. Și în cele scrise coabitează encomionul cu filipica, Radu Ionescu împrumutând ceva din modul de a fi al profesorului său Heliade, inclusiv săvârșirea din viață cu mințile „turburi“. După ce fusese cuprins cu frenezie de entuziasmul celor ce-l idolatrizau pe autorul Echilibrului între antitezi, fostul elev nu va uita să-i amintească „renegatului“ revoluționar din 1860 vremea „când ne vorbeai în mantă albă, când aveai un nume frumos, și erai iubit și aplaudat“. (Ibidem, p. 21).
Fire colerică și mesianică, în descendență eliadescă, Radu Ionescu răspundea cu aceeași monedă când era atacat. Articolul D. Heliade, apărut în urma reacției de „epileptic“ a tribunului la articolul său Un nou serenissim, dovedește posedarea unei panoplii pamfletare de tip heliadesc: „Astăzi însă ce este d. Heliade? Singur și-a săpat groapa, singur a căzut în ea, singur s-a ucis; căci Dumnezeu când vrea să piardă pre un om îi ia mințile“. (Radu Ionescu, Scrieri alese, Ed. Minerva, 1974, p. 252). Dar și mai grav e când se sapă groapa altuia: din păcate, Dumnezeu l-a pierdut și pe Radu Ionescu în același fel și în același an cu Heliade, el murind în sărăcie cruntă, deloc serenissim, la vârsta de 38 de ani.
Profundul sentiment de nemulțumire pe care l-a încercat toată viața a fost cauzat de nerecunoașterea acțiunilor sale de pionierat din partea contemporanilor, dar apreciate de posteritate. Procedez la o lungă enumerare, pe care Radu Ionescu o merită cu prisosință: teoretizarea, în spirit premaiorescian, a principiilor estetice hegeliene în critica literară; exprimarea, în premieră la noi, a existenței unei conștiințe a romanului, în raport cu marile izbânzi ale genului în literatura continentală, făcută în importanta prefață la romanul neterminat Don Juanii din București (prevestitor, și el, al Crailor de Curtea-Veche); reflectarea în scrisul său a condiției și a dramelor profesiunii de ziarist profesionist; realizarea primei monografii din istoria criticii noastre prin amplul studiu (cu referințe la literatura indiană și la aceea chineză) despre Dora d’Istria; prima analiză, preponderent lirică, a celebrului personaj al literaturii universale Don Juan; organizarea, pentru prima dată, într-un sistem coerent de gândire estetică, a cronicilor sale de teatru; posibila primă traducere a unei monografii despre Beethoven; aflarea printre inițiatorii proiectului de întemeiere a Societății Academice (viitoarea Academie Română); semnarea, ca agent diplomatic la Belgrad, a tratatului secret bilateral ce reprezintă unul dintre primele acte de suveranitate pe plan european ale statului român modern; „repauzarea“ pentru fotografia de grup cu „eroii militari“, care au fost imortalizați a doua zi după complotul reușit ce a dus la abdicarea lui Cuza.
Deși incompleta sa operă, de o eterogenitate derutantă, ne apare astăzi presărată cu neclarități, vocația începuturilor îi iese în evidență. Radu Ionescu manifestă, în spiritul epocii, vădite tendințe enciclopedice și îl va determina pe Nicolae Iorga să scrie că „se pricepea la toate, […] altfel neastâmpărat, îndrăzneț, gata să înceapă orice fel de lupte pe toate terenurile“ (Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, vol. III, Ed. Minerva, 1983, p. 276 și 323). Dacă Bolintineanu îl recomandase în paginile ziarului „Dâmbovița“ pe „D. Radu Ionescu, unul din junii români, ce a făcut studii în litere în Francia, scriitor și poet român de distincție“ (D. Bălăeț, op. cit., p. 25), G. Călinescu îl va considera un „precursor, fără să știe, al lui Bacovia“ (Istoria literaturii…, Ed. Minerva, 1985, pe 336).
Florin Manolescu face o afirmație îndoielnică referitoare la activitatea de critic: „Deosebirea dintre Maiorescu și Radu Ionescu este că, în vreme ce primul face aprecieri în legătură cu Eminescu și cu Caragiale, al doilea scrie despre Donici și despre Dora d’Istria. În vreme ce Maiorescu are o conduită, un program, Radu Ionescu nu are niciunul“ (Poezia criticilor, Ed. Eminescu, 1971, p. 17). Din unele dintre faptele de pionierat enumerate de mine mai sus se poate degaja ideea că Radu Ionescu avea un program estetic, chiar dacă incipient. Deși nu-și terminase studiile pariziene de filosofie și literatură, rămâne la curent cu mișcarea de idei europeană (mai mult decât o va face Maiorescu după revenirea în țară).
Este adevărat că Radu Ionescu nu a făcut aprecieri despre Eminescu și Caragiale, dar motivul este bine întemeiat: în anul de când el nu mai scrie, cei doi clasici încă nu debutaseră. Ghinionul lui a fost să trăiască exact jumătate din vârsta la care a ajuns Maiorescu. Nu avem de unde ști dacă ar fi scris mai mult decât Maiorescu despre Eminescu și Caragiale, în condițiile în care ar mai fi avut zile. Poate că nu, pentru că avea și el inerentele apucături politice cronofage ale epocii, dar următoarele rânduri de cronică aplicată mă determină parcă să susțin contrariul: „Dâmbovița, nr. 85, publică niște versuri atât de șubrede, încât nici cele șasesprezece picioare ale lor nu le pot opri de a se poticni și a cădea. Versurile poreclite Odă și închinate împăratului Napoleon, care a făcut mult bine României, sunt subscrise de d. Dim. Bolintineanu, ex-poet și ex-ministru. […] Astfel sunt toate versurile, lungi, grele, obositoare, fără avânt, fără vervă, fără acea inspirațiune care dă viață și mișcare unei poezii./ Să fim însă indulginți. Muza n-a fost deprinsă a cânta pe împărați“. (O odă tulbure, în Radu Ionescu, op. cit., pp. 225-226).
Radu Ionescu a dorit să se cufunde toată viața în anonimat („Fantasmă rătăcită pe căi ce nu au nume,/ În brațe cu neantul, nu las trecând prin lume/ Nici umbra-mi pe vrun zid…“ – D. Bălăeț, op. cit., p. 105), tendință ce i-a fost colorată de tristețea resemnării: „Am văzut fără să murmur fuga veseliei mele/ Doamne, tu mă condamnaseși ca să trec necunoscut,/ În pustiu, făr-a mă plânge mi-am primit muncele grele/ Și nu mi-am blestemat ziua, ziua-n care m-am născut“ (Ibidem). Este ciudată din partea unui genialoid această alegere a anonimatului, în speranța dobândirii mai lesnicioase a recunoașterii publice: „Când se combate un articul, se pune înainte jurnalul care coprinde acel articul, iară nu persoana care l-a scris. Acesta este mijlocul d-a evita orice personalitate, mai ales la noi unde se combate o idee foarte bună pentru c-autorul său n-are fericire să placă. Credem că dacă s-ar introduce această sistemă ar înceta lupta tristă nu între principe, dar între nume proprii, cari lasă în urma lor ure adesea neșterse“. (Ibidem, p. 113).
Tentația anonimatului manifestată de Radu Ionescu își arată efectele până astăzi: cine știe, în afară de criticii și de istoricii literari, ceva despre el? Dar poate că adevărata explicație constă în acea traumă suferită pe când era elev. Măcar i-a agravat-o profesorul Heliade, cu care se asemăna temperamental, dar mai ales prin vocația comună a începuturilor.