Cele 999 de la Auschwitz. Povestea primelor femei trimise în lagărul morții
„Primul transport oficial care aducea evrei la Auschwitz nu a fost format din luptători ai rezistenței sau din prizonieri de război, nici măcar din bărbați, ci din fete care au părăsit Slovacia crezând că vor lucra pentru stat vreme de câteva luni. În ziua de 25 martie 1942, aproape o mie de tinere evreice au urcat în trenul ce avea să le ducă într-o lume căreia multe dintre ele nu îi vor supraviețui. Pornind de la mărturiile supraviețuitoarelor și de la o cercetare minuțioasă a documentelor perioadei, Heather Dune Macadam reușește să spună extraordinara poveste a eroismului și a rezistenței de care aceste tinere au dat dovadă în lagărul morții. Este o poveste impresionantă, pe care ar trebui s-o aflăm cu toții.“ (Editura)
Heather Dune Macadam este autoarea cărții Cele 999 de la Auschwitz. Povestea primelor femei trimise în lagărul morții recent apărută în limba română la Editura Humanitas, în traducerea Irinei Manea. Volumul –un document afectiv dintre cele mai cutremurătoare cu putință– este motivul central al acestui dialog, exclusiv pentru România literar\. Opera lui Heather Dune Macadam dedicată luptei împotriva negării Holocaustului și descoperirii desti nului fetelor care au suferit în lagărele de concentrare naziste a fost recunos cută de Fundația Yad Vashem din Marea Britanie, Fundația USC Shoah din Los Angeles, Muzeul Patrimoniului Evreiesc din New York, Muzeul Național de Istorie a Evreilor din Bratislava și Muzeul Memorial Auschwitz. Rezulta tele cercetării ei au fost prezentate în „National Geographic“, „New York Times“, „The Guardian“ și „PBS“.
Un detaliu important: 9 octombrie este Ziua de comemorare a victimelor Holocaustului din România, iar în 27 ianuarie, Ziua Internațională de comemorare a Victimelor Hlocaustului.
Cristian Pătrășconiu: Pentru dumneavostră, care a fost momentul în care ați știut că veți scrie această carte?
Heather Dune Macadam: Ei bine, a început în 2012 la împlinirea a 70 de ani de la data primului transport, care este 25 martie 1942. Locuiam în Anglia și mi-am dat seama că pot lua, cu aproximativ paisprezece dolari, o cursă Ryanair și zbura spre Slovacia. Așa că asta am făcut. Și m-am gândit că voi merge acolo onorând memoria femeii despre care am scris o carte în 1995, cu titlul Promisiunea Renei. Rena Kornreich Gelissen a fost o evreică poloneză care locuia la granița dintre Slovacia și Polonia. Am fost așadar într-un fel de pelerinaj. Și m-am gândit că voi merge spre acest orășel numit Poprad situat la poalele Munților Tatra și voi lua un tren până la Auschwitz. Cum nu mai sunt linii directe ca în timpul războiului, a trebuit să merg prin Republica Cehă și apoi să intru în Polonia dinspre est. A durat în jur de 10 ore, dar asta mi-am dorit. Am vrut să înțeleg cât de mult a durat călătoria acestei fete. Iar ceea ce s-a întâmplat este că am ajuns în Slovacia și am descoperit că acolo avea loc un eveniment foarte important în onoarea tinerelor din primul transport. Primul-ministru și Președintele Slovaciei erau acolo și exista un tren memorial, iar una dintre supraviețuitoare era, de asemenea, acolo. Numele ei este Edith Grosman și a fost căsătorită cu un autor și scenarist celebru, Ladislav Grosman. Ea vorbea engleză și avea în jur de 90 de ani. Am luat în această primă călătorie o cameră de filmat gândindu-mă că aș putea face un film, un documentar. Așa că am filmat totul și am luat legătura cu Edith. Mi-a luat câțiva ani să iau legătura cu Edith. Dar am întâlnit-o cinci ani mai târziu în Slovacia și i-am luat un interviu. Am întrebat-o dacă ar fi de acord să fie subiectul documentarului meu. Am lucrat împreună doi ani și în mijlocul acelui documentar, în timpul filmărilor, soțul meu mi-a spus: „Dacă nu scrii o carte, altcineva o va face.“ Așa că am încetat să mai lucrez la documentar și-am scris cartea.
De-atunci au trecut vreo 10 ani și acum m-am întors la documentar, să-l duc la bun sfârșit.
Cât este de fapt în această carte ficțiune și cât nonficțiune?
Totul este non-ficțiune, dar la început de fapt am luat informații de la Ladislav Grosman, cel care a scris romanul Mireasa despre primul transport la Auschwitz. L-a scris pentru soția lui.
În acel roman, el descrie orașul Humenné, din Slovacia, de dinainte de război. Am fost la Humenné, dar l-am văzut după ce sovieticii fuseseră acolo. Când vrei să scrii despre un loc, mai ales un loc istoric, trebuie să-l vezi ca să știi cum să-l descrii. Și eu nu găseam nicio imagine Humenné. De aceea cartea lui mi-a fost cu adevărat de ajutor. De asemenea, folosesc conversațiile care mi-au fost povestite. Așa am scris și Rena’s Promise. Atât Edith, cât și Rina, atunci când spun o poveste o redau cu toată emoția. Este foarte dramatic. Folosesc emoția lor pentru a ilustra povestea, pentru a se putea vedea cum a fost spusă acea poveste.
Ce va șocat cel mai mult în timpul cercetărilor pentru această carte?
Toată lumea îmi pune întotdeauna această întrebare și cred că răspunsul meu surprinde oamenii. Pentru că nu este numărul de cadavre, cu toate că este atâta groază. Nu groaza este ceea ce mă șochează, ci, dezumaninizarea acestor tinere, a acestor fete.
Există o listă cu toate numele la Yad Vashem din Ierusalim. Și am avut câțiva studenți și prieteni cu care am înregistrat întreaga listă cu nume și anii de naștere într-o bază de date ca să o pot analiza, să poată fi consultată. Astfel încât, dacă cineva sună sau primesc un email în care mi se spune: „Știi, cred că mătușa mea a fost în primul transport. Era din Prusia.“, întreb care este data nașterii și care era numele ei și o pot găsi. Am avut o astfel de situație. Am verificat numele, apoi persoana mi-a spus că mama ei este încă în viață. Și am spus, bine, dar asta e imposibil. Ar avea 110 ani. Iar ea mi-a răspuns că nu, pentru că atunci avea 16 ani. Așa mi-am dat seama că există o mulțime de greșeli de scriere în această listă.
În carte explic de ce apar și femei de 40 și 60 de ani în acest transport. Acea informație, că acea femeie, care ar fi avut în jur de 30 de ani, conform listei, în 1942, a avut de fapt 16 ani, nu 36. Sunt 20 de ani diferență. Știi că este foarte ușor să apară greșeli, mai ales la acele mașini de scris vechi. Unul dintre primele lucruri șocante este că au fost mult mai multe adolescente în acest transport decât știam noi. Și nu vom ști niciodată exact câte, din cauza acelor greșeli de scriere.
Iar dacă au murit, nu putem confirma.
Apoi, am lucrat mult cu Rena și cu Edith. Am lucrat cu amândouă timp de câțiva ani. Am ascultat interviurile realizate de USC Shoah Foundation, interviuri începute în anii 1990 și susținute de Steven Spielberg. Iar cu ajutorul lor am putut să găsesc mărturii despre femei din primul transport. Am găsit multe mărturii referitoare la aceste tinere, în care se spunea că selecțiile erau făcute fără haine. Trebuiau să se dezbrace. Trebuiau să-și scoată uniformele.
Așa că am sunat-o pe Edith și am întrebat-o: „Edith, selecțiile erau nud?“ Iar ea îmi răspunde: „Oh, da. Nu ți-am spus asta?“ N-am știut. Habar n-am avut. E șocant pentru mine. Este cu adevărat șocant. Este absolut înfiorător. Am și scris despre acea selecție despre care au vorbit mulți, mulți oameni. Era 5 decembrie 1942. Era Shabbat Hanukkah și Rudolph Vrba, care evadează din Auschwitz după doi ani, scrie ca martor, un martor bărbat, că sunt mii de femei stând dezbrăcate în zăpadă pentru selecție. Erau zero grade Celsius, probabil mai puțin. Groaznic de frig. A fost iarnă foarte, foarte rece. În 1942 – 43 a fost extrem de frig. A fost un vortex polar.
Au ucis 10.000 de fete în acea zi. Edith era cu sora ei acolo, în acea zi. E atât de șocant, dacă te uiți în evidențele SS. Aceasta este cartea. Este punctul meu de referință. Acuratețea ei este incredibilă. Însă selecția din 5 decembrie 1942 nu apare în ea. Ei spun că pe 1 decembrie sunt alese 2.000 de femei să moară, dar nu se menționează că 10.000 sunt selectate. Și totuși avem mai multe supraviețuitoare care spun că 10.000 au fost ucise în ziua aceea. Și avem martori bărbați care spun că 10.000 au fost ucise în acea zi.
Au fost oameni care au contestat aceasta. Știi, cum fac – „de unde știi că este adevărat? SS-ul a scris altceva.“ Ei bine, au mințit. Mare surpriză!…
Cu alte cuvinte, cine sunt aceaste tinere extraordinare și câte dintre femeile din primul transport oficial din martie 1942 s-au întors din lagăr? Nu știm, nu știm. O parte din explicația pentru care nu avem un număr concludent este că s-au împrăștiat în întreaga lume. Nu toate s-au întors acasă în Slovacia. Probabil că aproximativ 40 până la 50 s-au întors în Slovacia. Restul au plecat, unele au plecat în America și nu s-au mai întors în Europa. Pentru că acolo aveau familie. Rina a plecat în Olanda. Edith s-a întors în Slovacia. Unele femei au plecat în Suedia și apoi din Suedia au plecat în Palestina, înainte ca Israelul să fie creat. Unele au plecat în Franța. Peste tot. Așa că este foarte greu să ai un număr concludent. Ș-apoi mai este și motivul schimbării numelor după căsătorie. Este foarte greu să le găsești.
Nu știm, așadar, exact câte supraviețuitoare au fost…
Am auzit că au fost femei din primul transport care erau mai vârstnice. Aveau, probabil, peste 20 de ani. Femei tinere, dar totuși nu adolescente, care aveau posturi mai importante.Iar dintre cele care au supraviețuit, cele mai multe nu și-au împărtășit poveștile. Deci nu avem un număr precis.
Aș spune că au supraviețuit, probabil, 150 poate 200 în total. Spun acest număr pentru că știu vreo 60 care au supraviețuit. Dar Berta Berkowitz, care este una dintre supraviețuitoare, spune că în 1943, gardiana SS Drexler a anunțat că oricine are un număr de 4 cifre care începe cu 1 n-ar trebui selectat pentru gazare, dacă nu erau foarte bolnave. Rena a povestit că trecea prin selecție și SS-ul îi verifica numărul. Așa că ele, femeile primului transport, au început să aibă notorietate pentru că au supraviețuit atât de mult. Așa că naziștii au avut respect pentru ele, într-un fel ciudat. Și Berta spune că atunci când Drexler a făcut acel anunț, mai trăiau 300 dintre ele. Asta se întâmpla în 1943. Știu că, după aceea, unele au murit. Marșul Morții a ucis o parte dintre ele.
O fată a fost ucisă imediat după eliberare de către fasciști în Slovacia. A fost împușcată împreună cu o grămadă de alți evrei. Unele au murit de inaniție înainte de eliberare. Poate 150 au supraviețuit sau cine știe…
Dar prin ce minune au supraviețuit? Am citit recent în cartea de memorii a lui Eddie Jaku că în lagăre, mai ales în cele mai dure dintre ele, rezistența medie a fost de câteva luni, șase, șapte luni.
Da, este uimitor. Aceste fete au supraviețuit trei ani în lagărul morții de la Auschwitz. Ceea ce este extraordinar. Majoritatea au supraviețuit pentru că au obținut poziții mai bune. Edith nu a obținut imediat o poziție mai bună. S-a îmbolnăvit de tuberculoză osoasă. Își pierde sora. Dar de ce supraviețuiește Edith? Edith supraviețuiește pentru că este iubită. Și ea și celelalte fete care o cunosc și care au crescut cu ea o țin în viață și o ajută să reziste. Și sunt atât de multe cazuri ca acesta. Știți, eu îi spun frăția supraviețuirii. Și este lucrul care, pentru mine, le face pe aceste fete să fie extraordinare. Faptul că, adolescente fiind, s-au ajutat una pe alta. Poate că nu au ajutat pe toată lumea, n-aveau cum, dar și-au ajutat verișoarele, și-au ajutat prietenele, și-au ajutat surorile. Oricare ar fi fost, dacă erai în acel nucleu, aveau grijă una de alta. Unele nu au reușit, tifosul făcea prăpăd.
Cea mai bună prietenă a Bertei Berkowitz, Pesci Steiner, era acolo pe același prici supraetajat de peste un an și jumătate. S-a îmbolnăvit de tifos și nu a supraviețuit. Dar celelalte fete care dormeau pe același prici au supraviețuit.Pentru mine, ceea ce îndrăgesc în această poveste este această fraternitate, fie că erau sau nu surori. Edith povestește despre sora ei din lagăr că erau atât de apropiate ca și cum sufletele lor ar fi fost surori. Elsa Rosenthal apare în viața lui Edith, atunci când sora adevărată a lui Edith moare. Nimeni nu a supraviețuit Auschwitz-ului singur. Trebuia să ai ajutor, susținere.O altă poveste la care țin este a unei portretiste poloneze care a luat pozele (portetele) fetelor de când erau tinere, le-a ascuns părul, ca să putem vedea cum arătau la Auschwitz în 1942 și apoi a desenat câteva dintre scenele din carte pentru filmul documentar. Era un grup de fete în leichenkommando. Un comando oribil. Ridicau cadavre și le duceau într-o baracă unde erau ținute până când le duceau la crematoriu. Berta Berkowitz avea 16 ani și era una dintre acele fete. Împreună cu ea era Pesci și prietena ei Lenka și o grămadă de alte fete din primul transport. Tot acolo era și Ella Ruttman, care era scrib. Nota numerele cadavrelor, numărul de închisoare, tatuajul lor. Ea le înregistra și avea acces liber în blocul 25, unde erau toți prizonierii bolnavi, de unde cărau cadavrele. Intră în blocul 25 și o vede pe Irena Fein, care era din Humenné și copilărise cu Edith și cu Margie Becker din primul transport. Fuseseră colege de clasă. Au văzut-o acolo pe Irena. Nu era bolnavă, doar avea degetele de la picioare degerate. Au recunoscut-o și Ella a înlocuit numărul ei cu numărul unei fete moarte. Și au scos-o de acolo. Apoi Ella o ascunde până când poate să o recupereze. Nu vă spun cum, pentru că sună atât de groaznic… Irena, în mărturia pentru Shoah Foundation se referă la Ella Ruttman, care a ajutat-o să iasă din blocul 25 când avea degetele de la picioare degerate.
Și, deodată, am sentimentul că am întâlnit-o pe Ella, am cunoscut-o pe Edith, iar ele o ajută pe Irena să supraviețuiască și apoi, în timpul marșului morții, când Edith spune că nu poate merge, Irena îi spune că dacă ea era în stare să meargă, atunci putea s-o facă oricine. Toate aceste acte de bunătate, aceste acte de curaj, ajută aceste fete să supraviețuiască. Irena supraviețuiește și o ajută pe Edith să supraviețu iască. Este efectul de domino al curajului și al supravieţuirii…
De ce descoperim astfel de povești abia acum, abia acum la multe decenii distanță din momentul în care au avut loc? Nu este prea târziu? Eu nu cred că e prea târziu, dar aș vrea să știu opinia ta.
Cred că avem probleme legate de vinovăție. Avem probleme de rușine, dar avem și oameni care, pur și simplu, care nu doresc să știe. Și ignoranța, o mare ignoranță generală…Oamenii nu voiau să audă despre Holocaust în anii 1950 și nici în anii 1960. Și apoi au apărut memoriile. Au existat cărți de memorii scrise de femei din primul transport pe care eu le-am găsit, care nu au fost traduse niciodată în engleză. Sunt în slovacă sau sunt în ebraică. Una dintre ele tocmai a apărut în ebraică și este mărturia unei supraviețuitoare care s-a sinucis în anii 1960. Și ea a fost în primul transport. Celălalt lucru este că avem o societate patriarhală, iar bărbații au tendința de a fi mai vocali în legătură cu experienta lor. Ei erau, de asemenea, mai bine educați. Cele mai multe dintre femeile despre care am scris au fost adolescente care nu au apucat să termine liceul. Rena terminase opt clase. Edith și-a continuat liceul. Acesta este primul lucru pe care l-a făcut Edith când s-a întors din Auschwitz, și-a terminat liceul. Edith spunea că două dintre cele mai rele lucruri care i s-au întâmplat din cauza Auschwitzului au fost că și-a pierdut sănătatea și educația. Ar fi vrut să devină medic. Când și-a terminat liceul, avea deja 20 de ani. A făcut și facultatea, dar nu a putut să fie medic. Ar fi vrut. Cred că femeile au început să vorbească cu adevărat când Spielberg a creat Shoah Foundation. Atunci au început să apară aceste mărturii ale femeilor.
Este nazismul, este Holocaustul o poveste încheiată? Putem fi sigur că nu se va putea repeta?
Nazismul este bine mersi în America. Se pare că sunt probleme și în Franța. Și în alte locuri din lume. Nazismul fascist este un termen mai larg pentru a îmbrățișa această ideologie care spune că există o super rasă albă superioară, mai bună decât toate celelalte. Este greu să explic cât de dezgustată sunt de lucru acesta.
Prima dată când am ținut o conferință publică despre Holocaust. Era în anii 1990, în Carolina de Nord. Eram cu supraviețuitoarea Rena Kornreich Gelissen, și câțiva skinhead au intrat în teatru. Erau 800 de oameni acolo ascultând-o pe această femeie vorbind. Au intrat în sală, erau patru. Toată audiența s-a întors și s-a uitat la ei; s-au întors și-au plecat. Dar i-am spus imediat Rinei după acel eveniment că trebuie să-și țină telefonul la secret, oamenii nu trebuie să știe unde locuiește. Trebuie să fie protejată. Ceea ce este lucru oribil de spus unui supraviețuitor al Holocaustului. Să privim, de asemenea, către Ucraina – acolo, într-un război absurd, mor, uciși de cei care pretind că vor să „denazifice“ Ucraina, supraviețuitori ai Holocaustului. Te întrebi: cum e posibil așa ceva, cum de repetăm această istorie? Chiar nu am fost în stare să învățăm nimic? Se pare că nu. Poate că oamenii care au asumat lecțiile istoriei despre Holocaust și despre al Doilea Război Mondial alcătuiesc doar o minoritate. Naționalismul crește, lumea pare că e iarăși confuză, nu își găsește un sens – toate acestea sunt o problemă foarte serioasă.
De ce uităm așa de repede, așa de dramatic?
Aș vrea să știu să răspund la aceasta… Cred că oamenii nu sunt foarte confortabili cu asemenea comportamente. Cred, pe de altă parte, că oamenii nu sunt prea drăguți unii cu alții. Suntem foarte agresivi, suntem foarte războinici între noi. Nu știu ce e greșit cu noi. De ce, spre exemplu, Putin s-a dus în Ucraina, pentru a face viața mizerabilă foarte multor oameni? De ce? Ce caută el acolo? De ce rănește lumea, de ce înfometează lumea? Pentru ego-ul său? Și de ce oamenii care nu sunt de acord cu ce face el, trebuie să intre la închisoare în țara pe care o conduce? De ce una ca asta? Cum e posibil așa ceva? Și în țările din Occident, manifestări – inclusiv manifestări politice – ale fascismului par să înflorească din nou. De ce? De ce am uitat, cum e posibil să fi uitat așa de repede o asemenea tragedie? Au fost acum 80 de ani și, iată, sunt din nou…De ce?
Dar, pe de altă parte, este o perioadă de timp bună, adecvată pentru cărțile de acest fel – despre memoria Holocaustului? Pare că sunt publicate tot mai multe – și eu vreau să subliniez că mă bucur foarte mult pentru acest fapt…
Da, sunt convinsă că da. Nici nu cred, de altfel, că sunt deja foarte multe cărți de acest gen. Poate – tot mai multe. Istoria Holocaustului este o temă uriașă – de aceea am și simțit nevoia de a mă concentra asupra unei secvențe, despre tinerele femei deportate. Cartea mea următoare va fi, la fel, despre o altă secvență: al treilea transport din Franța și, totodată, primul transport de femei la Auschwitz. Poate că aceste cărți ale mele, dar și altele îi voi inspira pe cercetătorii viitorului să formuleze această temă și din alte perspective. Găsesc că e foarte bine că apar tot mai multe volume pe această temă. Istoria e fascinantă. Trebuie să știm ce a fost, trebuie să ne întrebăm „cum ar fi fost dacă“, dar mai ales trebuie să știm cum a fost. Dacă nu știm, riscul de a repeta ce a fost – mai ales ce a fost rău, tragic – este foarte mare.
Unii oameni, nu puțini, nu vor să citească istorie, să știe istorie…
E adevărat. După cum e adevărat și că unii oameni nu citesc istorie, preferă romane cu subiecte istorice. Avem, de altfel, o mulțime de romane despre Holocaust, unele dintre ele destul de reușite. Altele sunt dulcegării – despre iubiri la Auschwitz, despre cum au trăit fericiți după aceea. Nu le prea apreciez pe acestea. Nu cred că ar trebui să „romantizăm“, să încărcăm de romantism ceea ce a fost Holocaustul – și anume, o imensă tragedie. Nu a fost nimic romantic acolo.
Dar: e un timp bun ca să luptăm pentru memorie?
Întotdeauna este. Întotdeauna trebuie să fie. Mereu este un timp bun ca să luptăm pentru memorie.
Ce face foarte dificilă misiunea de a scrie despre Holocaust și despre lagărele morții?
În iudaism există această credință: că sunt trei feluri de a muri. Prima moarte este a corpului, a trupului. A doua moarte e atunci când sufletul părăsește trupul. Și a treia moarte e atunci când o ultimă persoană spune, pentru ultima oară, numele cuiva. Deși e foarte dificil să scriu despre o asemenea temă – și sunt convinsă că nu numai pentru mine este foarte greu – vreau să mă asigur că „fetele“ mele, cele 999 de la Auschwitz, nu vor muri pentru a treia oară…
