Într-o carte-etalon pentru spiritul critic contemporan, Toma Pavel punea excesul structuralist și post-structuralist sub semnul mirajului lingvistic. Căci, pornită de la Saussure, de la formaliștii ruși sau de la Roman Jakobson și Școala lingvistică de la Praga, „teroarea metodologică“ instaurată de teoria structuralistă (nu numai în critica literară, ci și în filosofie, istoria artei sau chiar în științele exacte) și-a pus amprenta asupra gândirii ultimului pătrar al secolului trecut. Căderea în desuetudine a „umanioarelor“, deși are și alte cauze – sociale și culturale deopotrivă –, nu e deloc fără legătură cu excesele structuralismului, care au făcut să fie privite cu suspiciune, azi, până și câștigurile sale incontestabile, cel puțin în materie de înțelegere a literaturii.
Există însă, în interiorul științelor limbii, domenii și savanți care nu au participat la această radicalizare metodologică (ce ascundea, cel mai adesea, și o la fel de nocivă radicalizare ideologică, structuralismul fiind vârful de lance al marxismului, în filologie). Opera lor, utilizând fără complexe deschiderile teoretice postbelice, a continuat să alimenteze studiul literaturii cu o perspectivă lingvistică de nemijlocită utilitate hermeneutică și istorico-literară.
Am făcut această lungă introducere, spre a vorbi despre cele două volume ale unei cărți excepționale, datorate lingvistei Mihaela Mancaș. Intitulată Stil și stilistică. Studii, ea conține, după cum mărturisește autoarea, studii și cercetări adunate într-o viață consacrată cercetării limbii literare și magistraturii academice. Însă, așa cum se întâmplă cu vocațiile puternice, culegerea are o profundă unitate de adâncime: Stil și stilistică conține, dacă nu o istorie stilistică propriu-zisă a literaturii române, atunci cu siguranță o cronologie. Una consacrată în principal secolului XX, poeziei și prozei, dar nu numai. O cercetare aplicată pe text, dublată discret de o alta, de reflecție asupra propriilor instrumente și metode.
Volumele sunt editate bilingv, o serie de studii fiind redactate inițial în limba franceză, altele (cele mai multe, de altfel), în limba română. Aceasta restrânge, desigur, aria de răspândire a ideilor conținute, astăzi, când francofonia la români este o dulce iluzie compensatorie. Însă, pentru cei care mai stăpânesc idiomul lui Racine – încă puternic în spațiul disciplinelor lingvistice, ceea ce explică elaborarea anumitor studii în această limbă –, parcurgerea întregului este un considerabil câștig. Deoarece, cum spuneam, deși risipite pe mai multe decenii și tipărite anterior în varii publicații de specialitate, studiile reunite aici au o „coloană vertebrală“ comună. Una, dacă pot spune așa, dublă. Căci este reprezentată, simultan, de deschiderea stilisticii, ca disciplină lingvistică, spre mai buna înțelegere a textului literar și a personalității artistice a scriitorului, și de relativismul de natură impresionistă (alimentat de un gust literar sigur), care modulează și moderează abordările științifice, de orientare structuralistă sau generativ-transformațională. Altfel spus, un structuralism matur și bine temperat, grefat pe trunchiul stilisticii, așa cum a întemeiat-o la noi Tudor Vianu – cu certe rădăcini în Leo Spitzer și Karl Vossler – și cu o evidentă siguranță a orientării în istoria literaturii.
Primul volum, consacrat poeziei, se deschide cu un preambul teoretic intitulat Despre text, alcătuit din două capitole, ce poartă titlurile „Configurația textului și retorica“, respectiv, „Coerența textului și figura retorică“. Ele articulează o metodă de analiză stilistică a poeziei moderne (în carte, incursiunile vizează preponderent, dar nu exclusiv, interbelicul și epoca postbelică, până la poezia generației optzeci), care se delimitează elegant atât de vechea „numărare de figuri de stil“, cât și de mai noua scufundare „pragmatică“ a textului literar printre „formele de comunicare“ oarecare. Mihaela Mancaș concluzionează, mai întâi, în încheierea primului din cele două studii, că „poezia modernă tinde către realizarea unei coerențe figurative a textului la ambele niveluri ale figurilor retorice“. Iar la finalul celui de-al doilea studiu citat, autoarea spune răspicat: „Un asemenea text [aparținând unui poet optzecist – n. m./ R. V.] ilustrează perfect vechea afirmație a lui R. Jakobson, care observase demult că limbajul poetic nu este un limbaj uzual «plus figura retorică», ci un limbaj construit pe baza sistemului retoric, care nu poate fi limitat deci la simplul ornament, ci devine principiu funcțional specific acestui tip de discurs.“
Mai simplu spus, stilistica nu aspiră să fie, în interpretarea din cartea de față, nici un auxiliar didactic al criticii (acela ironizat cândva sângeros și superficial de G. Călinescu), nici o disciplină tiranică, în stare să anuleze specificul textului literar, în numele „gramaticalității inerente“ a limbajului. Pentru Mihaela Mancaș, studiul particularităților stilului unui scriitor este menit să ne spună ceva profund despre personalitatea sa artistică și despre contingențele poeticii sale cu cele ale generației, ale altor scriitori sau ale unor curente literare importante. Rigoarea științifică, necesară în lingvistică, este temperată de un binevenit relativism, care nu poate face abstracție de ceea ce cercetătoarea cunoaște foarte bine, și anume, istoria literaturii.
N-aș vrea să fiu ipocrit și să afirm că studiile ce alcătuiesc cele două volume de Stil și stililstică sunt accesibile oricui. Nici nu cred că autoarea și-a propus una ca asta. Ele se adresează lectorului cu pregătire filologică temeinică, profesorilor, cercetătorilor, criticilor și istoricilor literari, fiind scrise limpede și cu un evident echilibru terminologic. N-aș vorbi de interdisciplinaritate, ci mai degrabă de transdisciplinaritate, în sensul că, fiind o eminentă cercetare de stilistică literară – aparținând, cu alte cuvinte, științelor limbajului –, ea se adresează deopotrivă și literaturii, văzute ca un domeniu de și prin excelență al limbii literare. Nu atât prin studiile în limba franceză consacrate semanticii metaforei (La structure sémantique de la métaphore poétique) sau simbolurilor (Sur les symboles obscurs), cât prin cele dedicate figurilor afectivității la romantici, epitetului sau liricii lui Lucian Blaga și Tudor Arghezi. Cercetările aplicate poeziei, prezente în primul volum al cărții, trebuie, în paranteză, legate de alte două studii fundamentale, mai vechi, ale Mihaelei Mancaș. Este vorba despre Lexicul afectivității în poezia românească din secolul XX, din 2014, și Metafora afectivității în poezia românească, din 2020 (celei de-a doua i-am și consacrat o cronică în România literară, nr. 8/2021).
Noutatea o constituie analizele prozei, care ocupă întregul volum al doilea, un evident pandant la cele trei dedicate poeziei. Până acum, Mihaela Mancaș mai publicase un volum consacrat procedeului descrierii (Tablou și acțiune. Descrierea în proza narativă românească, 2005). În Stil și stilistică, raza de interes a cercetării este mult mai largă, din punctul de vedere al procedeelor studiate, ca și din cel al decupajului cronologic. De la studiul subtil, ce abordează ritmul „prozei artiste“ a lui Dimitrie Anghel, la cel de amănunt (dar ce amănunt!), ce vizează funcția narativă a imperfectului la Mateiu Caragiale și de la cele două abordări ale stilului indirect liber în proza românească la cele două surprinzătoare cercetări „în oglindă“ ale descrierii medievale, respectiv, postmoderne, Mihaela Mancaș ne oferă un regal de observații incitante cu privire la natura diferitelor discursuri prozastice din literatura română, de natură să alimenteze relectura autorilor respectivi.
Și încă un aspect remarcabil: pe lângă suplețea metodologică și siguranța gustului literar, profesoara Mihaela Mancaș stăpânește și arta cercetării care deschide noi piste de studiu și noi orizonturi interpretative. Extensia observațiilor cu privire la ritmul și funcția acestuia în proza lui Anghel, de pildă, către ceilalți prozatori simboliști (Macedonski, Minulescu, Bacovia, în primul rând) poate produce concluzii importante cu privire la specificul simbolismului românesc. Mai toate capitolele din Stil și stilistică oferă, pe lângă un model de analiză stilistică, și idei de cercetare transdisciplinară a literaturii.
În Stil și stilistică aflăm, de fapt, calea prin care putem fi actuali din punct de vedere metodologic în lingvistică și în hermeneutica literară, fără să anulăm specificul limbajului artistic și, implicit, diferența fundamentală dintre acesta și formele comune de comunicare verbală și scrisă.