Michel Houellebecq este scriitorul cinic greu de văzut în ipostaza autorului care să se apropie cu tandrețe de personajele sale. Această afirmație rămâne valabilă pentru profilul lui Houellebecq din succesele de piață Supunere sau Serotonină, și, în mai mică măsură, pentru romanul cu care a intrat în atenția publicului larg: Harta și teritoriul pentru care a fost distins în 2010 cu Premiul Goncourt, sau pentru proaspăt apărutul roman Anihilare, evenimentul editorial al verii lui 2022, în Franța, lansat în ediția românească la 3 octombrie. Noul roman este cel mai amplu. Se menține tematic și stilistic în linia lucrărilor sale de succes. Houellebecq privește cu răceală și ironie o realitate pe care o transpune în modul specific, căruia criticii i-au asociat epitete precum scandalos, nonconformist, polemic. Dar Anihilare, deși debutează în linia unei tipicități auctoriale, se îndepărtează treptat de acest parcurs. Rămâne un roman dur, profetic, angajând pe jumătate distopia, reflectând pe jumătate o realitate extrem contemporană. Diferă de precedentele prin adâncirea însoțirii unui pseudo-erou, înaltul funcționar Paul Raison, până la poziționarea în raport cu propria moarte. În mărturia dezumanizării, Michel Houellebecq aduce prin Anihilare o perspectivă diferită, atipică în post-umanismul contemporan. Caracteristica ține de „transparența“ realității, inclusiv aceea politică, la care romanul se referă. Contextul imaginar al alegerilor prezidențiale din 2027, în care personaje care amintesc de scena politică franceză – spre exemplu, ministrul Economiei, Bruno Juge, este inspirat de Bruno Le Maire, unul dintre prietenii scriitorului francez, ministru al economiei, finanțelor și suveranității industriale și digitale, iar președintele în funcție îl amintește pe Emmanuel Macron – este cel în care sunt așezate teme ale dezbaterilor contemporane. Nu lipsesc în noul roman atentatele și nici dezbaterea pe marginea autonomiei sistemului informațional global. Houellebecq, radiografiind temerile societății actuale, redă în Anihilare decorul multiplelor crize suprapuse, de la o criză securitară internațională, coborând prin nivelul național la care se desfășoară alegerile, până la crizele familiale și la cele individuale.
Anihilare nu este un testament al lumii burgheze, al creștinismului sau al unui anumit model european de societate. Pare a fi un testament al determinismului, al cauzalității raționale – nu întâmplător personajul central poartă numele Paul Raison, secondat de consoarta al cărei prenume este Prudence –, transmis până în ultimele clipe cu o luciditate care îi caracterizează scriitura. Aparent așezat din primele pagini în parcursul tipic al unui roman de acțiune, în care Paul este introdus indirect abia la finalul capitolului doi din prima parte, iar direct în capitolul trei, Anihilare este un roman care expune în reglarea continuă a zoom-ului auctorial societatea în ansamblu și individul strivit între birocrație și plăceri. Paul Raison are 50 de ani, născut fiind în 1977. Încă de la intrarea în scenă este un personaj deja aneantizat (titlul original al romanului este Anéantir). Fiu al unui fost angajat în serviciul francez de informații (în Direcția Generală a Securității Interne), birocrat auster, inspector financiar nemulțumit de sine și de propria viață, cu o familie din care mai fac parte sora sa catolică ferventă Anne-Cécile, căsătorită cu Hervé și mamă a tinerei libertine Anne-Lise, respectiv fratele său mai mic, Aurélien, căsătorit cu Indy, încearcă să găsească mulțumirea și se amăgește cu îndeplinirea sarcinilor cotidiene, atât a celor de stat, cât și a celor de familie. Rămâne într-o relație de coabitare cu partenera sa, Prudence, dar nu are speranțe la vreo formă de împlinire. Romanul Anihilare este unul care urmează parcursul unui fir al trăirii interioare a neputinței, al coborârii în cavernele unei vieți, lăsând ecoul să se facă auzit în interioarele sale. O aparentă platitudine a poveștii unei societăți dezumanizate – dar derularea este alertă, poartă în ea intriga romanelor de spionaj, propune descifrări impresionante ale efectelor sau semnelor unor atentate teroriste, deschide dosarul a numeroase interpretări ezoterice – se transformă într-o coborîre spre individul aneantizat. Această aparentă platitudine a romanului e, de fapt, efectul platitudinii personajului, care se hrănește cu realitatea lucidă a lumii pe care o trăiește fără nevoi interioare, care pare incapabil de evoluție în ciuda lecturilor și întâlnirilor sale, care trăiește într-un univers plat, sordid, care se prezintă în același mod antipatic în care se prezintă, de pildă, Grobei din romanul lui Breban, care se lasă pradă inerției și, prin traseul său, însoțit de privirea și observațiile autorului, parcurge un gol social și, în paralel și apoi distinct, un gol interior. Anti-eroul nu este reprezentativ doar pentru sine și pentru tiparul de personaje fără însușiri. Nu este doar personajul sastisit pe care nu-l poate mulțumi nimic. El devine reprezentantul unei societăți sastisite, cel puțin al unei generații sau al unei clase sociale, care privește cu egală lipsă de implicare și extrema dreaptă și orice alte forme de extremism, incapabil să creadă lipsit fiind de organ religios, dar raportându-se decent la practicanți, indiferent de cult sau sectă – partenera sa de viață este adeptă a cultului wicca. Este interesat din rațiuni inexplicabile de canalul francez dedicat lumii animale. De altfel, de aici vine și o asociere cu un stil de viață specific societății postumaniste – cel al tarantulei: „tarantula nu suportă compania nici unui alt animal, atacă sistematic orice ființă vie introdusă în cușca ei, inclusiv pe celelalte tarantule, inclusiv pe proprietarul ei și, chiar atunci când acesta o hrănește de ani de zile, ea continuă să-l atace, orice sentiment de atașament fiindu-i pe veci ostil“ (p.218).
Acțiunea cu implicații pe plan politic și societal se transformă, treptat într-o simplă cronică de familie, care restrânge treptat focalizarea pe Paul și pe traumele sale. Prin această focalizare, celelalte personaje – bătrânul său tată din structurile de intelligence, abandonat, șefii și colaboratorii săi prinși în jocurile politice, membrii familiei încercând să-și explice lumea altfel decât prin raționalitatea carteziană: prin arte, religie, ideologii, meserii – pălesc și servesc în economia lucrării pentru iluminarea coborârii lui Paul înlăutrul său dinainte golit: „Fusese împins pe un soi de tobogan neinteligibil, a cărui singură ieșire era moartea“ (p.450). În aceste caverne urmele pașilor săi au o rezonanță stranie. Michel Houellebecq nu pune filtre între realitate și propria scriitură, dar pașii lui Paul capătă ecou metafizic. Păstrând malițiozitatea houellebecqiană, păstrând reflectarea tipică a unei realității lucide, romanul Anihilare este unul care deschide cu adevărat o temă metafizică. Această temă este cea a solitudinii, adevărata boală a secolului, pe care o studiază Michel Houellbecq fără a o putea trata altfel decât ficțional: „Exista Prudence; cu câteva mici excepții – Bruno, Cécile – trăia cu Prudence ca pe o insulă pustie în mijlocul nimicului“ (p.425). Noua sa epopee este un roman despre pierderea umanității, despre angoasele secolului – probabil că acest prezent aproape viitor al operei sale poate purta numele de „timp houellebecqian“ –, care se devoalează pe alte coordonate. Ușor nostalgic, ușor duios, Houellebecq privește și în această ipostază cu luciditate continua căutare. Nota de tandrețe și nuanța umanistă se regăsesc abia acolo unde umanitatea pare a fi pierit complet. Anihilare propune, așadar, un Houellebecq tipic, dar, totodată, un Houellebecq nou, care a stârnit interesul criticii în 2010 și care lasă o vagă dâră de speranță în insula de solitudine postumană despre care se simte nevoit să scrie pentru a trage continuu semnalul de alarmă pe care literatura de regulă îl neglijează. Houellebecq se întoarce prin propria literatură împotriva unei literaturi scrise cu ochii închiși în visare; el privește spre o lume pe care o redă în profunzimile ei. Coborând în neantul propriei satisfacții, propriilor rațiuni, propriei societăți, individul pare să se descopere. Prea târziu și fără efect, dar se descoperă ca și cum agnosticul Houllebecq ar lăsa speranța spre o cale de salvare, spre mântuire.
Acest nou Houellebecq merită descoperit prin lectură.