Prestigioasa Editură Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, vegheată cu multă competență de directorul ei, bistrițeanul Vasile George Dâncu, trimite spre piața cărții un nou volum, intitulat Istorii neștiute, istorii uitate, elaborat de Mircea Gelu Buta, în cadrul colecției Istorie contemporană, coordonată de prof. univ. dr. Vasile Pușcaș, membru corespondent al Academiei Române. Cartea apare în condiții grafice deosebite.
Cronicarul contemporan al ținuturilor Bistriței și Năsăudului, anume Mircea Gelu Buta, medic și profesor de Bioetică la UBB Cluj-Napoca, are marele merit să aducă în verbul său despre trecut un suflu nou, exprimat pe înțelesul iubitorilor vieții apuse a oamenilor. Prea mult și prea des s-a scris și s-a vorbit în ultimul timp, iar fenomenul continuă disproporționat de mult, despre dezbinările românilor, despre lipsa lor de consistență, despre neseriozitatea lor, despre incapacitatea lor de sinteză, de construcție, de geneză, despre nimicnicia lor. Majoritatea tinerilor știu că Transilvania este altceva decât Vechiul Regat, că Bucovina este altceva decât Moldova, că statele românești s-au format mai târziu decât toate statele popoarelor din jurul nostru, că națiunea română modernă este o „invenție“ a intelectualilor întorși din străinătate, că statul modern român este opera Masoneriei și a marilor puteri, că nu am fost în stare să creăm valori de calibru universal și că am trăit mereu în dependență de alții, într-o „băltire“ generalizată. Ceea ce, se înțelege cumva de la sine și din mass- media, facem cu mult sârg și astăzi și – ni se sugerează tot mai insistent de către anumite cercuri „progresiste“ – așa vom face și în viitor. Astfel, tinerii, mai ales elevii și studenții, înțeleg de la început, din familie și din sistemul de educație oficial, că nu mai este de trăit în România: trecutul este netrebnic, prezentul precar și bântuit de crize, iar viitorul nu doar incert, ci de-a dreptul sumbru. Această nimicnicire de sine are efecte devastatoare pentru conștiința publică.
Prof. univ. dr. Mircea Gelu Buta, cu o cultură generală și una istorică foarte solide și, mai ales, cu o experiență de viață bogată, variată și plină de miez, vine cu un alt registru, nu edulcorat, nu falsificat și nici măcar optimist, ci cu unul realist. Aș zice că, referindu-se la un colț de Țară Românească ori chiar la un mănunchi de Țări Românești, aduce prezentul oamenilor care au trăit în trecut într-o lumină firească. Autorul reconstituie fresce ale vieții – iar viața oamenilor este aceeași, indiferent de momentul când a existat ea – fără emfază, fără umilință căutată, cu strădania reușită de a se manifesta în restituirile sale deopotrivă „fără ură și părtinire“ (cum spera să facă, încă de-acum două milenii clasicul Tacitus). Fresca de început este dedicată domnului Moldovei Petru Rareș, acela care a stăpânit și protejat Bistrița și ținutul ei, acela care a avut grijă, cât a putut, și de români, acela care a ctitorit – probabil – Episcopia Vadului, după modelul părintelui său la Feleac, acela care a găsit adăpost în Transilvania și care a luptat cu oaste pe tărâm transilvan, urmând meandrele complicatei politici de-atunci, calchiate pe rivalitatea dintre Habsburgi și Otomani în provincia intracarpatică. Au fost timpuri în care oștenii Moldovei trecuți peste munți au putut să vadă – cum remarca încă Nicolae Iorga – că peste tot, din „secuimea de jos“ până în „rutenimea de sus“ – locurile erau pline de lume românească, de limbă românească și de port românesc. Acum se forjau solidaritățile etnice medievale, pregătitoare ale marii solidarități naționale moderne.
Al doilea tablou – poate în mod surprinzător – este dedicat Generalului Gheorghe Basta, în raporturile sale cu bistrițenii. Acesta – după cum remarcă autorul – nu este tocmai un personaj confortabil pentru istoria noastră, fiind un condotier italian pus în slujba Habsburgilor, a împăratului Rudolf al II-lea și instrumentul crimei îndreptate în chip rușinos, pe la spate, contra lui Mihai Viteazul, cel care avea să devină în timp unul dintre eroii noștri naționali. La Bistrița, în urma asediului cetății din 1602, generalul Basta și echipa sa au cerut conducerii locale, în numele împăratului, ca populația maghiară și trupele secuiești să părăsească orașul. Dar, în acest capitol, nu este vorba atât de generalul controversat, cât de Mihai Viteazul, acela apărat de români printr-o revoltă, motivată că de-acum „valahii aveau un domn din neamul lor“ în Ardeal, după cum scria cu năduf cronicarul ungur umanist Szamosközy Istvàn.
Urmează episoade mai noi, referitoare la Primul Război Mondial, cu ororile sale întâmplate printre români mai ales, din ținutul Bucovinei până la Curtea Marțială din Bistrița și cu ecouri în faimosul roman Pădurea spânzuraților al lui Liviu Rebreanu. De la Pasul Rotunda în această primă mare conflagrație mondială, se ajunge la Al Doilea Război Mondial, la ocupația și moștenirea horthistă din Carpații Orientali. Urmează evocarea personalității lui Laurențiu Oanea (1888-1970), notar al Adunării Naționale de la Alba Iulia, apoi câteva episoade din istoria Bistriței în anii 1944-1945, cu ghetoul orașului, martirajul creștinilor bârgăuani, exodul sașilor bistrițeni și ocupația sovietică. De la perioada imediat postbelică se face un salt până la „Epoca de Aur“, cu vânătorile dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu în zonă, spre a se reveni la Familia Regală, la Regele Mihai și a se coborî apoi din nou în timp până în secolul al XVIII-lea, la faptele reprobabile ale generalului Bukow, la revolta năsăudenilor, ai căror capi vajnici au fost canonizați de Biserica Ortodoxă Română relativ recent.
Cartea nu se cheamă „Istorie“, ci „Istorii“, fiindcă nu narează faptele într-o cronologie consacrată, în mod diacronic și nici nu le plasează într-un singur spațiu. Bistrița și Năsăudul sunt mereu în centrul atenției, dar reverberațiile evocărilor trec prin locuri diferite, din Bucovina Primului Război Mondial până la Alba Iulia în timpul Marii Uniri. Autorul posedă arta evocării, știe să ducă firul povestirii cu măiestrie de prozator, citează cu măsură și concluzionează cuminte. Mircea Gelu Buta călătorește prin timp cu dezinvoltură, își găsește subiecte rotunde, se întoarce în istorie și revine în contemporaneitate cu multă ușurință, ca și cum ar scrie proză literară. Dar îl trădează notele infrapaginale și preciziunea faptelor, tendința respectării adevărului istoric, așa relativ cum este el și atât cât ne este dat nouă oamenilor să-l aflăm. Nu sunt fapte spectaculoase neapărat, nu sunt fapte numai bune sau numai rele. Românii lui Mircea Gelu Buta sunt discriminați în trecut de stăpâni străini, dar nu sunt nici răi, nici înrăiți, se înțeleg cu vecinii lor de alt neam și de altă credință, sunt români ca toți românii de pe toată rotunjimea pământului românesc, rabdă împilări, dar se și revoltă, iubesc și urăsc ca toți oamenii, se simt bine în patria lor numită limba română, nu sunt nici îngeri și nici demoni. Crizele contemporane îl preocupă în subsidiar pe autor, care cunoaște atâtea crize ale trecutului și care este conștient de forța popoarelor de a subsuma răul și de a privilegia binele.
Cartea umple goluri de cunoaștere a vieții de odinioară, dar trimite mereu spre prezent și viitor. Autorul, consacrat prin zeci de cărți și sute de studii și articole, vine din spița nobilă a intelectualilor ardeleni, originari din „apostolii satelor“ și oferă un exemplu demn de urmat. O face cu știință și conștiință, convins că face parte dintr-un popor cu istorie (nu „fără istorie“, cum li se spunea odată românilor de sub Habsburgi), nici mai bun și nici mai rău ca alte popoare, dar demn ca să ocupe un loc sub soare. Medicul și profesorul doctor Mircea Gelu Buta – dăruit cu vocația de a strânge oameni de vază în jurul său – face parte din stirpea rară a acelor terapeuți care știu, după exemplul înțelepciunii anticilor, că trupul nu se poate vindeca singur fără suflet și că pentru suflet „nu ieste alta și mai frumoasă, și mai de folos în toată viiața omului zăbavă decât cetitul cărților“ (Miron Costin). Altminteri, intelectualul-medic este un om dăruit Cetății, dotat cu mult har și mai ales cu multă omenie.