Răspundem cititorilor
Prof.univ.dr. Ioan Gâf-Deac ne trimite o (majusculele care urmează îi aparțin) PLÂNGERE, RECLAMAȚIE, PROIECT DE DEMERS CĂTRE INSTANȚĂ, în care „acuzatul“ (deocamdată potențial – n.n.) este „Cronicarul/ (Excelența Sa, Domnul Ambasador, diriguitor al literaturii române, prof.univ.dr. Nicolae Manolescu, Directorul publicației «România literară»)./ Cu privire la textul apărut la rubrica «Ochiul magic 36/2022» în revista «România literară» nr.36/2022“. Fiind vorba de „un demers prealabil de plângere penală“, am reprodus textul întocmai. Ca să n-avem vorbe. Autorul ne solicită de asemenea să înregistrăm plângerea și să fie „înmânată personal“ subsemnatului și Cronicarului. Ceea ce am și făcut. În plus, mi se cere să dezvălui numele cronicarului spre a-i fi „comunicat (autorului plângerii – n.n.) pentru a avea conexiunea necesară cu D-Sa“. Ceea ce nu voi face. Motivul va rezulta din răspunsul de mai jos pe care mi-l asum ca „diriguitor“ ce mă aflu. Dl. Ion Gâf-Deac se declară, din capul locului, „insultat“, „jignit“ de titlul rubricii pe care Cronicarul i-a destinat-o de data aceasta: Înalte studii convertite în jalnice versuri. Și se întreabă: ce legătură este între unele și altele? Legătura o face chiar persoana autorului, absolvent de înalte studii și autor de versuri jalnice. Recunoașterea înălțimii studiilor părându-i-se, cum altfel, firească, dl Ioan Gâf-Deac se întreabă doar cu privire la „jălnicia“ versurilor: „Are Cronicar vreo metodă, vreun indicator de măsurare a jălniciei?“ Așa, ușurel, aproape pe nebăgate de seamă, poetul, autor al versurilor cu pricina, neagă îndreptățirea judecății critice. Convins probabil că în literatură există indicatoare de valoare precum acelea din Managementul doxastic pe care l-a tratat d-sa în cartea cu acest titlu. Nu e nici primul, nici ultimul care confundă actul critic cu insulta sau cu jignirea. De altfel, după cum spune, d-sa scrie „texte prozo-poemice“, nicidecum poezie. Așa că ignorantul Cronicar n-avea dreptate să le caracterizeze insultător „niște texte care se vor poezie“. Și, în fond, ce vrea să zică „texte prozo-poemice“? Și mai este ceva: la rubrica Rebut, reproducem versuri rele, cum zicea un poet. Pentru cele bune sau mai puțin rele, avem alte rubrici. Așa că, inevitabil, comentarea are aerul unui pamflet. Dacă dl Ioan Gâf-Deac n-ar fi încurcat borcanele, n-aș fi repetat banalitatea că pamfletul e o specie literară, ca și poemul sau romanul. Cum să ameninți un pamfletar cu o plângere penală? Oare câți ani de temniță ar fi meritat Arghezi pentru virulentele lui pamflete, pe lângă care Rebutul nostru e o dulceață de trandafiri? Din păcate, sunt obligat să recunosc că există oameni încă și mai puțin pricepători într-ale literaturii decât dl Ioan Gâf-Deac. De pildă, cei doi flăcăi care i-au împușcat pe jurnaliștii de la „Charlie Hebdo“ pentru caricaturile lor. Dar aceia, cel puțin, erau revoltați că obiectul caricaturilor era Mahomed. Nu-mi vine a crede că dl Ioan Gâf-Deac are orgoliul de a se crede purtătorul intangibil de cuvânt al lui Dumnezeu însuși. Și nici, la urma urmelor, că ar avea motive să meargă în instanță cu o plângere contra unei rubrici de doi bani, e sugestia d-sale, apărută într-o revistă, și de data aceasta sunt chiar cuvintele d-sale, „politizată, cu autori de casă, aceeași (sic!), atotștiutori și mari decidenți prin verdicte de grup de interese pentru falsă glorie, laude reciproce, autopromovări etc.“. Sunt sigur că demnitatea nu i-ar permite unui om cu înalte studii să se facă în acest mod de râs. (N.M.)
„Comunismul, un joc politic al intelectualilor“
Sunt cuvintele lui Thierry Wolton dintr-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu pentru „Orizont“ 9/2022. Iată ce spune autorul despre modul în care au luat naștere regimurile comuniste din secolul XX: „Nu a existat niciodată o revoluție comunistă populară, în sensul ca poporul să fi fost cel care a ales această cale. Toate regimurile comuniste care au existat în secolul XX au luat naștere fie printr-o lovitură de stat (octombrie 1917), fie printr-un război civil (China), fie printr-o luptă anticolonială (Asia de Sud-Est, Africa), fie prin forța armată a unei grupări de gherilă (Cuba). Instaurarea regimurilor comuniste a fost întotdeauna un act al intelectualilor mic-burghezi (cei mai mulți n-au muncit nici o singură zi în viață), convinși că și-ar putea face fericit poporul contra voinței lui. Masele nu au fost folosite decât odată ce a fost cucerit aparatul de stat – singurul capabil să impună ideologia grație instrumentelor aflate la dispoziția sa – pentru a deveni apoi un partid-stat înzestrat cu instrumentalizarea poporului. Această alchimie explică aspectul criminal al comunismului. Întâlnirea dintre o mână de intelectuali fanatici cu o realitate care nu avea nimic de a face cu utopia a condus la atâtea victime.“ Interviul începe cu o propoziție care pune Occidentul, fostele țări comuniste și pe cele care se considerau ele însele neutre în fața unei responsabilități neasumate cu adevărat: „Lumea întreagă a fost complice.“
Hasdeu, acuzat și avocat al apărării
Un document cunoscut de multă vreme, dar care merită a fi recitit oricând, este acela al cuvintelor lui Hasdeu rostite întru proprie apărare în fața procurorului Curții Criminale, cu ocazia procesului intentat ziarului „Lumina“, pentru publicarea nuvelei Duduca Mamuca, în numărul din 3 iunie 1863. E reprodus parțial (restul pe site-ul revistei) după vechea ediție a lui Mircea Eliade în „Luceafărul de dimineață“ 9/2022. Se știe că acuzația a fost aceea a caracterului imoral al unui episod din nuvelă (Hasdeu îi zice romanț) în care „o mamă a economisit pe fiică-sa“ în patul amantului. Hasdeu apelează la singura cale pe care o crede posibilă ca să demonstreze dificultatea de a se stabili „moralitatea sau nemoralitatea“ unei opere literare: „și anume să căutăm în ce mod primeau alte pasajuri de acest soi popoarele vechi și nouă, străinii și Românii“. Și urmează o listă pe măsura erudiției lui Hasdeu de mari scriitori care ar fi trebuit să-i stea alături în boxă: „înțeleptul Solomon“, „Grecul Aristofan“, Ovidie, Petronie, Apuleiu, Plaut, „Francezul Rabelais“, „Italianul Boccaccio“, „Englezul Shakespeare“, „Neamțul Goethe“. Și urmează așa: „Eu unul știu bine, D-lor, că aș preferi a petrece în iad cu un d. Alexandri, Negruzzi, Eliad, Beldiman, Conachi.“ „Citațiile“ din aceștia, pe site-ul „Luceafărului“… Tot acolo, câteva lucruri de citit, dar și versurile cam pretențioase ale doamnei (sau domnișoarei) Allora (!) Albulescu: „Ar fi trebuit să fim împreună într-un poem necontaminat și trotuarele să crească/până la cer, mușcând – în glumă – gleznele neatente… feriți-vă de oameni și de câini…“ Trotuarele crescute până la cer ar trebui să ne scutească de a ne păzi gleznele și de a-i avertiza și pe cei care ne însoțesc, cu vorba latinilor: cave canem. În fine, Linda Maria Baros îi invită pe cititorii „Luceafărului“ la obișnuita întâlnire cu Poeții care schimbă dona. Să fie ei chiar aceia care o schimbă? I-am citit și noi pe câțiva și nu ni s-a părut că fac gaură-n cer.
Jucării și jocuri de copii
Petre Crăciun reeditează la Editura Zorio broșura, cum o numea autorul însuși, din 1885, a lui Petre Ispirescu, intitulată Jucării și jocuri de copii. Cartea a mai fost reprodusă în ediția de Opere alcătuită de Aristița Avramescu, dar este uitată astăzi. Nu-mi amintesc să fi fost comentată în monografia lui Mircea Anghelescu. Într-un Cuvânt înainte, Petre Crăciun arată motivele pentru care cele 88 de pagini publicate cu 137 de ani în urmă și intruvabile în biblioteci, cu excepția unui unic exemplar fără copertă, cartonat ulterior, de la BAR. Unele motive sunt de ordin sentimental: oricând opera unui scriitor din trecut ne poate stârni un interes, nu neapărat strict literar, dar ținând de contextul epocii, de subiectul tratat sau de măsura în care ne aduce la cunoștință lucruri de odinioară, azi complet ignorate, dar nu lipsite de un anumit farmec, cum ar fi, iată, jucăriile și jocurile de copii. Noi toți ne-am jucat în copilărie. Uneori ne mai amintim cu ce și de-a ce. Unii din noi au citit în anii de școală Vasile Porojan al lui Alecsandri. O mai țineți minte? Am recitit-o nu de mult și mi-a plăcut enorm. În Cuvântul înainte, Petre Crăciun reproduce câteva pasaje absolut încântătoare. Ispirescu nu are harul celui la îndemnul căruia a scris cartea, dar asta nu face lectura mai puțin atractivă. Ca să nu mai vorbesc de extraordinarul pasaj din Amintirile din copilărie ale lui Creangă („Nu știu alții cum sunt, dar eu când…“ și așa mai departe) despre jocuri ale copilăriei cam din aceeași epocă, dar din Moldova. Și încă ceva: mai niciunul din jocurile copilăriei unui om născut în 1830 și care și-a amintit de ele după cincizeci de ani nu face parte din bagajul generației noastre, a celor născuți cu un secol mai târziu. Excepții, praștia, leapșa (bâza), de-a v-ați ascuns (nu cu numărătoare, ci cu „Ala/ Bala/ Portocala/ Cioc/ Boc/ Treci la loc), zmeul. Ce să mai vorbim de jocurile pe calculator ale copiilor de astăzi? Tot ce știm despre jucăriile și jocurile lui Ispirescu, știm din literatura epocii. Am păstrat grație lecturilor cuvinte sau expresii, dar al căror înțeles nu ne vine automat în minte. Cine mai știe că arșice înseamnă oscioare? Sau ce vrea să zică ineluș-învârtecuș? că poarca înseamnă scroafă, leapșa, lovitură aplicată cu palma, sfârleaza (mai citește cineva, în afară, poate, de Alex Ștefănescu pentru rubrica lui din RL, romanul intitulat Sfârlează cu fofează al lui Victor Ion Popa ca să știe că fofează înseamnă, între altele, aripă sau că sfârlează înseamnă titirez?). (N.M.)