Michael Frayn (n. 1933), unul dintre cei mai cunoscuți scriitori britanici de azi, și-a început cariera ca jurnalist la „Guardian“ și „Observer“. A scris douăsprezece romane dintre care The Tin Men a primit Premiul Somerset Maugham, Headlong (1999) a fost nominalizat pentru premiile Booker, Whitbread și James Tate Black Memorial. Romanul său Spies (2002) a primit Premiul Whitbread, iar My father’s Fortune (2010) a fost pe lista scurtă pentru premiul Costa Biography. Dintre piesele sale de teatru, șaptesprezece la număr, (Copenhagen premiată în 1998 cu premiul ziarului „Evening Standard“ pentru cea mai bună piesă de teatru, iar în 2000 cu Tony Award pentru cea mai bună piesă, brodează asupra unor întâlniri dintre Martin Bohr și cel care ar fi putut să fie părintele bombei atomice germane, Democracy e o lungă discuție despre trădarea lui Willy Brandt). Dintre ele, Noises Off, o farsă genial de alertă, are cariera cea mai longevivă confirmată și de o recentă punere în scenă la Teatrul „Nottara“ din București cu titlul Liniște în culise.
Interlocutorul său poate să aibă impresia că a aflat totul în ceea ce-l privește. Sursa o constituie notele introductive ale romanelor sale precum și lunga serie de interviuri care i s-au luat (nu și în România). Citindu-le doar pe cele mai recente, curiosul de a-l cunoaște află că „e un om decent, necorupt de succese…, neatins de eșecuri…, afabil, totuși timid, curtenitor dar reținut, cu un aer intelectual, nesigur pe sine, discret, fără îndoială omul potrivit pentru a împărți cu el o celulă de închisoare…“ (Gyles Brandeth)
Lia Brad Chisacof: E adevărat că ați început să scrieți pentru că v-ați pierdut mama la o vîrstă fragedă?
Michael Frayn: Am scris cîte ceva și înainte de moartea ei, poezii și povești. Mai degrabă a fost pentru că tata m-a îndemnat să mă fac ziarist.
Care ar fi diferența dintre un ziarist și un scriitor? În România azi, foarte mulți scriitori fac în mod fortuit jurnalistică. Știm care e diferența stilistică. Dar cum e fenomenul văzut din interior?
Reportajul e mai dificil. E ușor să repeți frazele altora. Dar să descrii e foarte greu, ai foarte mult material de cuprins, de înțeles. De pildă, grădina asta [ne aflăm în spațioasa grădină englezească a soților Claire Tomalin și Michael Frayn (n. L.C.)] e enormă. O scenă foarte complicat de privit și de descris, de cuprins cu mintea. Abordezi chestiunea din cincizeci sau patruzeci de perspective diferite: horticulturale, meteorologice, senzații propriu-zise, trebuie să selectezi, e greu. Totul în cuvinte noi. Dacă ai o memorie nu prea bună, cum e a mea, e complicat. Într-un roman, lucrurile stau altfel, totul se adună în mintea ta simplificîndu-se. Povestea îți spune ce urmează, personajele îți indică ce vine mai departe. E ușor. Reportajul e lucrul cel mai greu pe care l-am făcut vreodată. Am spus cîndva că autorii de ficțiune ar trebui să fie obligați să facă reportaj ca să vadă cît e de greu, de complicat, de complex, cum e să nu ai la îndemînă cuvinte, ci impresii. Într-un roman, cuvintele îți stau deja la dispoziție. A descrie lumea, a reproduce o imagine vie a ei e foarte anevoios.
Aș putea cu acest prilej să vă întreb ce credeți despre roman ca gen literar? E acesta un gen literar burghez?
Era o americancă, jurnalistă, Margaret Fuller, care spunea: I accept the universe (Iau lumea așa cum e). Mă întrebați cum simt romanul, cred că e un lucru bun. Și nu, nu e un gen literar burghez. Sunt romane despre aristocrați, despre muncitori, despre țărani.
Există oare subiecte mai potrivite pentru un roman decît pentru o piesă de teatru?
Depinde cum spui povestea. Oamenii mă întreabă dacă știu de la început dacă voi scrie un roman sau o piesă de teatru. Deosebirea cea mai evidentă dintre ele constă în aceea că autorul unui roman cunoaște gîndurile și sentimentele personajelor, are acces ele. Într-o piesă de teatru lucrurile stau altfel. Personajele se relevă doar prin ce spun și ce fac. Într-o oarecare măsură, ele trebuie crezute, luate în serios. Adeseori ceea ce stă la baza unei piese e ideea că personajele nu se cunosc pe ele însele, iar acțiunea piesei le face să se înțeleagă mai bine pe sine. E o mare diferență. Piesele sunt mai apropiate de viață. În alt sens, romanele sunt mai apropiate de realitate. De pildă, nepoata mea Eliza Frayn alege în romanele ei (deocamdată nepublicate, are 27 de ani) numai situații foarte grele, extreme.
Dar piesele satirice?
Sunt teatru despre teatru. Piese despre piese, relevă un aspect exterior, autorul privește un eveniment și îl găsește comic. Se uită din exterior.
Aș propune un succint desfășurător al romanelor dumneavoastră. Primul a fost The Tin Men (Oamenii de tinichea).
Un reportaj comic ceva mai lung. A avut succes în Uniunea Sovietică. Privește viața angajaților de la Institutul William Morris Pentru Cercetarea Automatizării, care reușesc să automatizeze de pildă titlurile de ziar făcîndu-le să sune ceva de genul Investigarea amenințării cu greva. Un angajat e preocupat cu automatizarea moralei.
În 1966 apărea The Russian Interpreter (Translatorul de rusă). Ați fost unul din cei 6.000 de tineri britanici care la începutul Războiului Rece, fiind militari în termen, timp de doi ani, au fost obligați să învețe rusește ca în cazul unui conflict deschis cu Uniunea Sovietică să servească drept translatori sau traducători de încredere. A durat mult să scrieți acest roman?
Am făcut în 1956 împreună cu cîțiva colegi o vizită în schimb de experiență în Uniunea Sovietică impunînd să nu fim conduși de gazde nicăieri. S-a adeverit că în afara unui singur coleg rus, restul erau toți puși de KGB să ne urmărească. Nu-mi amintesc să-mi fi luat mult timp să-l scriu. A fost prima încercare de a scrie proză. A avut nu mai puțin de opt variante de început. Ideea mea inițială era ca acțiunea să debuteze la Londra. Brusc mi-a venit ideea să înceapă la Moscova și din acel moment scriitura a fost mult mai lesnicioasă. E o încercare timpurie.
A avut succes? Îmi închipui că, în timpul Războiului Rece, o Rusie văzută la ea acasă incita.
A luat diverse premii. Au existat încercări de ecranizare. Acum vreo zece ani mi-a telefonat o regizoare din Rusia pentru o transpunere cinematografică. Am fost surprins, i-am zis că Moscova din romanul meu e diferită. Zicea că o interesează perspectiva istorică.
Sigur, cred și eu, e vorba despre o Moscovă foarte diferită de cea de acum.
Rusia lui Putin e îngrozitoare, iar el e susținut de populație. Am citit în „Der Spiegel“ un articol intitulat Er ist das Folk. E de necrezut. Cum să fie susținut?! Rusia s-a schimbat sau nu față de Rusia cunoscută de mine, în care desigur multe erau pocazukha, de fațadă.
Cum sunt cele două piețe literare, cea britanică și cea americană? Tirajele cărților scrise în engleză mă fascinează.
E o situație foarte norocoasă să fii scriitor în engleză. Piața e imensă. Țara asta, plus America, și Canada, și Australia plus ne-englezii care vorbesc englezește formează un public imens.
Dar traducerile în țări comuniste?
The Tin Men s-a tradus în rusă în anii ’70. Foarte greu de tradus, are umor de limbaj. În Polonia, mi s-au tradus diverse lucruri. Cînd primeam drepturi de autor nu puteam să le scot de acolo. Atunci, eu împreună cu Neal Ascherson am instituit un premiu literar destinat neoficial dizidenților polonezi.
În 1967 publicați Towards The End Of The Morning (Către sfîrșitul dimineții), un roman satiric despre viața jurnaliștilor din Fleet Street.
Surprinde momentul în care Fleet Street încetează să mai fie adresa marilor cotidiene britanice, momentul mutării. Acolo sunt vagi rămășițe ale multitudinii de redacții pe care eu le-am apucat. Într-un documentar am încercat să găsesc urmele presei pe Fleet Street și nu am găsit decît o firmă învechită atîrnată undeva foarte sus, Dombey Courier and Friends. Altfel, nici cel mai mic semn că acolo se scria cîndva presa engleză.
Jurnaliștii, azi, pot să trăiască din munca lor?
Dacă sunt angajați permanent, da. Dacă sunt liber-profesioniști e greu. Am o prietenă care scrie pentru „The Observer“ și care are contract pentru 100.000 de cuvinte pe an. Adică 1.000 de cuvinte pe săptămînă. 100.000 de cuvinte înseamnă un roman serios, o carte substanțială. Trebuie să găsească subiecte, să ia și interviuri. Există jurnaliști minunați. Mă gîndesc de pildă la Amelia Gentleman care a scris despre prima generație a emigranților din Indiile de Vest.
În 1989 publicați The Trick of It (În asta constă șmecheria).
Autorul îi scrie unui prieten ale cărui răspunsuri nu le citim, doar ni le închipuim. Am fost influențat de un prieten dramaturg excelent, cunoscutul Peter Nichols, autorul unei piese tragice A Day in the Death of Joe Egg, care îmi zicea că e stupid să nu implici publicul. Așa e. Am realizat ce important e publicul. E cealaltă jumătate a ecuației. Interacțiunea dintre public și actori, autor și cititori e esențială.
Urmează în 1991 și 1993 două romane care se uită la culisele puterii, (A Landing on the Sun (Aterizare pe Soare) și Now you know (Acum știi despre ce este vorba).
Ca să le scriu, am dorit să vizitez cabinetul prim-ministrului și am reușit. Prietena care m-a introdus acolo a primit o sancțiune, nu intră acolo cine vrea. Landing on the Sun venea după un interval foarte lung, cînd nu scrisesem proză.
În 2002 apărea Spies (Spioni), un bildungsroman, dar și un roman al copilăriei construit pe o schemă de suspans. A avut succes?
A fost romanul meu cu cel mai mare succes, inclusiv în America. Cred că a avut 500.000 de exemplare în Regatul Unit și nu știu cîte în altă parte.
Ultimul publicat este Skios, un roman comic apărut la Londra, și peste doar o lună în Statele Unite. Acțiunea se petrece pe o insulă grecească imaginară.
A fost foarte bine primit în Grecia, un ziar de mare tiraj a vîndut a doua ediție a traducerii într-o vară împreună cu un număr obișnuit.
Să luăm acum piesele de teatru. Noises-off (Liniște în culise) e considerată una dintre cele trei piese de teatru cele mai cunoscute în Regatul Unit. Teatru în teatru, are un ritm atît de alert, încît te întrebi cum se descurcă actorii.
A început ca o piesă într-un act reprezentată de Crăciun la o societate caritabilă. La sugestia cuiva am mai adăugat două părți, am făcut-o mai explicită. Întîi ce piesă repetau actorii, apoi ce confundau cu ce anume. Cînd a început să se joace aici a fost pusă în scenă și la Moscova, și de atunci se joacă încontinuu. Mi se povestește că unii actori (care au repetat un an înainte de punerea în scenă) sunt prea bătrîni pentru roluri, dar continuă să joace. Se pune din nou acum la Londra, mă duc să mă întîlnesc cu actorii. Două lucruri am să le dau în grijă: sănătatea și siguranța. Atîtea uși se închid și se deschid, încît oricînd se pot întîmpla accidente.
Cartea dumneavoastră cea mai recentă, Magic Mobile (Vrajă mobilă), e o culegere de proze scurte..
A avut o soartă grea, a apărut cu cîteva zile înaintea pandemiei. Am fost invitat să vorbesc despre ea o singură dată în Germania, unde cred că unele dintre schițe au fost dramatizate.
Am lăsat pentru sfîrșit cartea dumneavoastră de memorii, My Father’s Fortune (Soarta tatălui meu). Mi-a adus aminte de La gloire de mon père a lui Marcel Pagnol.
Știu doar prozele lui și piesa Topaze.
Cum era la Cambridge ?
Cei mai mulți studenți proveneau din școli particulare, crescuți mult mai aspru decît mine, cu multe pedepse corporale. Buni, prietenoși, foarte manierați.
Cît de mult vă bucurați că sunteți în sfîrșit jucat și în România?
Pe o scară de la 1 la 10, foarte mult.
Interviu consemnat de
Lia Brad Chisacof