S-au împlinit în august 105 ani de la nașterea lui Al. Piru, iar în noiembrie se vor împlini 29 de la moartea lui. Critic și istoric literar important, asistent din ianuarie 1946 la catedra proaspăt înființată la Universitatea din București a lui G. Călinescu, al cărui principal emul a fost considerat pe drept cuvânt, apoi, după o perioadă de interdicție, profesor universitar la Craiova și la București, Al. Piru a fost o personalitate remarcabilă și uneori controversată în lumea academică și dascălul multora dintre noi. Nu, din păcate, și al meu – când eram student, Al. Piru lucra ca strungar, salvamar și mai știu eu ce. Am recuperat mai târziu, când mi-a fost coleg și șef de catedră și membru în cea de a doua comisie de doctorat, pe care a reunit-o chiar el, odată devenit prorector, aflând că teza îmi fusese respinsă într-o primă comisie. I-am citit toate cărțile și am scris despre câteva din ele. Nu totdeauna de bine, fără ca obiecțiile mele, mai mult sau mai puțin întemeiate, să-l supere. Deși ținea la opiniile lui, totdeauna clare și ferme, accepta replica și chiar polemica. Trebuie spus că era un polemist redutabil, într-o manieră concisă și eficace. Îmi amintesc că odată, atacat de un eminescolog fără har, adunător al tuturor nisipurilor, vorba lui Iorga, l-a prezentat pe acesta într-un post-scriptum de trei rânduri ca pe un istoric literar al cărui merit principal constă în a fi descoperit plopii fără soț ai poetului într-un depozit de lemne de pe strada unde locuia Cleopatra Poenaru. Istoria literaturii române (și nu numai) o știa literalmente pe de rost. Puțini au fost criticii care să fi avut lecturile lui. Sau memoria lui. Era un bărbat bine, cum se spunea pe atunci atât la tinerețe, cât și la bătrânețe, amabil, culant, elegant în comportare și în felul de a se îmbrăca. Nu mai spun că, urmându-i exemplul, ca și, de altfel, pe al majorității dascălilor noștri din generațiile vechi, m-am dus eu însumi rareori la cursuri îmbrăcat altfel decât în costum și cu cravată. Blugii și puloverele n-au devenit uniforma noii generații de profesori universitari neapărat după pensionarea celor din generațiile vechi, dar cu siguranță lucrul acesta s-a întâmplat și pentru că modelele sunt astăzi, în general vorbind, cu totul altele decât ieri. Idolul lui Al. Piru a fost de la început și a rămas până la sfârșit G. Călinescu. A fost chiar acuzat că l-a plagiat, ceea ce reprezintă un paradox: chiar dacă i-a stat maestrului său aproape și ca om, și ca istoric literar, împărtășindu-i deseori concepția și admirându-i nesmintit geniul, discipolul se situa la celălalt pol intelectual, ca personalitate, ca stil critic, ca tot. El însuși a recunoscut că a rescris cu mâna lui ediția a doua a Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, ceea ce îl va fi marcat până la un anumit punct, dar care n-avea cum să-i schimbe felul de a citi și de a scrie. Nu mai spun că nici nu avea cum să copieze geniul călinescian, fiind dotat el însuși doar cu ingeniu. Nimic din imaginația flamboaiantă, nimic din natura artistică a lui G. Călinescu nu puteau trece la Al. Piru, atent, meticulos, precis în detalii, dar relativ plat în expresie, ale cărui excese, foarte rare, altminteri, se datorează de obicei unui capriciu de moment, nefiind nicidecum rod al unei subiectivități radicale precum aceea a lui G. Călinescu.
Aș vrea să adaug acestui succint portret câteva cuvinte. Nu mai știu de ce n-am citit niciodată prefața lui Al. Piru la ediția a II-a, revăzută și adăugită, a Istoriei literaturii române a lui G. Călinescu, de la Editura Minerva, din 1982. Generația mea a așteptat reeditarea câteva decenii. Unii dintre noi au citit cartea încă din adolescență. Am povestit cu altă ocazie cum am descoperit-o în biblioteca unui vecin de apartament, pe când aveam 12-13 ani și ce șoc a fost această primă (și incompletă, firește!) lectură de nimic pregătită. De cumpărat, am cumpărat-o de la celebrul anticar Sterescu, în 1964, cu 400 de lei. Leafa mea de asistent universitar fiind la data aceea 888 lei. În studenție, am povestit și asta, unul din bibliotecarii de la Filologie, neuitatul domn Petrică, ne dădea să citim pe sub mână Istoria, pe fascicole, încuindu-ne într-o cameră adiacentă sălii bibliotecii și prevenindu-ne să ne ținem gura. Am citit pagini din Istorie de câte ori am simțit nevoia. Am fost la curent cu încercările de a o reedita. Am participat la câteva din discuțiile dintre G. Ivașcu și Al. Piru privitoare la eventualele adăugiri, lucru care-i despărțea pe cei doi, G. Ivașcu ținând să fie reprodusă întocmai ediția princeps, în vreme ce Al. Piru era de părere că paginile (nu puține) pe care G. Călinescu le adăugase sau le modificase cu mâna lui ar trebui preluate. Nu intru în amănunte, foarte complicate. Am înțeles că ediția a II-a reprezintă un compromis salutar. Cum o am prima oară în mână (am cumpărat-o zilele trecute, cu 150 de lei, de la un chioșc de ziare!), o pot compara cu ediția din 1941. Am citit prefața și am avut surpriza de a afla dintr-o scrisoare adresată de G. Călinescu lui Al. Rosetti, reprodusă de Al. Piru, pe care iarăși nu știu dacă am citit-o vreodată, că în 1936, când i-a venit prima oară ideea cărții, titlul ar fi fost Istoria critică a literaturii române! Ce însemna asta, G. Călinescu o spune tot acolo: „[o istorie] în care fiecare studiu să fie o monografie esauriente, cu biografie vie ca Viața lui Eminescu, când e cazul, cu critică estetică a operei și critică istorică“. Nu e clar în ce constă „critica istorică“: critica contextului istoric? critica criticii? În tot cazul, dacă nu ne ocupăm acum de problema contextului, nu chiar amplu prezentat, Istoria călinesciană ignoră cu desăvârșire opiniile critice anterioare, cu excepția unor referiri, de obicei negative, la spusele „cuiva“, nenumit; capitolele consacrate criticilor sunt minime, iar judecățile, defavorabile. Cam asta ar fi tot.