ÎN MINTEA MEA ÎNTUNECATĂ
TU AI APRINS UN CHIBRIT
Unde ai putea să ți-l dăruiești pe organism
Prietena mea nemțoaică îmi spune:
„N-am la cine să-l dăruiesc pe organism.“
În urmă cu două săptămâni am aterizat în Berlin.
Sunt încă năuc.
Eu nu știu germana. Ea nu cunoaște româna.
Așa că pentru a discuta
Apelăm nu numai la un amestec de limbi străine
Ci și la mișcări caraghioase ale mâinilor.
„A fost un organism neasemuit“ – mi se destăinuie
ea.
„Când eram mică și citeam
Obișnuiam să-l las să stea întins lângă mine.
Prin Fritz-Schloss sau Monbijou-Park
Când îi aruncam câte un băț
Organismul meu alerga în jurul meu ani întregi
Cu vreunul din acele bețe în gură
Îl duceam la biserică.
Îl spălam în urechi.
Îi dădeam – …cum se spune? – cămășuță de noapte
De-a lungul școlii organismul meu s-a împrietenit
Cu organismele a zeci de fetițe
Și a făcut dragoste cu organismele a trei colegi.
Dar în fiecare noapte el se întorcea ascultător acasă.
Îi tăiam unghiile, îi răsuceam șuvițele
Îi răcoream pielea.
Și în timp ce pluteam prin înălțimile tavanelor
Nu încetam să mă mir
Că, deși îi dezvăluisem că și el o să moară
Organismului meu nu-i păsa.
Țopăia de bucurie ca un ied.“
Pădurea sinucigașilor
Pe nemțoaică o întâlnisem noaptea în pădurea
Tiergarten
Își alesese un copac la numai cinci metri distanță
De copacul de care mă străduiam să mă spânzur
La rândul meu.
„Tu de ce faci asta?“ am bănuit că mă întreabă.
Am coborât fiecare din copacul nostru
Am ieșit din pădure
Ne-am cățărat pe cele două aripi ale statuii
Dame auf der Siegessaule
Ridicată în vârful unei coloane de cincizeci de metri
înălțime.
Ea cântă încetișor. Ea jelește încetișor.
Ea râde încetișor.
Ea înnebunește încetișor.
Încetișor mă întreabă ea pe mine:
„Știi care e urâtul care a împins primul blestem
La mine în organism?“
Un tigru care locuiește într-un elefant
„Deasupra mea a fost construit cel mai misterios
Apartament din Uhlanstrasse“
Îmi dezvăluie noua mea prietenă berlineză.
„În acel apartament e adăpostit un elefant.
În elefant trăiește un tigru.
În tigru trăiește o hienă.
În hienă trăiește un scorpion.
În scorpion trăiește o furnică.
Iar în mușuroiul furnicii
Cântă dansează și-și prepară otrăvurile
Un vrăjitor.“
Ea cântă încetișor.
Prietena mea nemțoaică jelește încetișor.
Ea râde încetișor.
Iar în scârțâitul coloanei clătinată
De vânturile de iulie
Încetișor continuă să istorisească așa:
„Într-o noapte organismul meu a strivit, din greșeală“
Insecta vrăjitorului.
Vrăjitorul s-a răzbunat. L-a torturat.
Și de când a fost lăsat să se întoarcă acasă
Organismului meu îi crește câte un cap de cămilă
O burtă de hipopotam și o coadă de crocodil
Aș vrea să te văd și pe tine ce mutră ai face
Dacă fata cu care te vei întâlni
Ar apărea îmbrăcată într-o piele de elefant
În pene de vultur și într-o blană de mangustă.
Ea se amuză încetișor. Ea înnebunește încetișor.
Încetișor își bate ea joc de sine.
Un ceai asirian care vindecă toate bolile
din lume
De acolo m-am îndreptat către „Spitalul de boli
nervoase“
Unde zăcea nemțoaica.
Din florile capturate i-am preparat un ceai asirian.
I-am adus la cunoștință că – nu peste mult timp –
Mă voi reîntoarce la București
O tăcere fioroasă între noi a fulgerat.
Am stat amândoi și am ascultat o zi și o noapte
Cum fâșâie sângele printr-un trup de om
„Și acum ce-o să mai fac eu? – s-a mirat ea.
Pentru ce om să-l mai însănătoșesc pe organism?“
De pe crengile morții, numai la picioarele tale
M-aș fi descolăcit.
Mână în mână numai cu tine m-aș plimba
Am da drumul bolilor noastre s-o ia înainte
Precum doi copii
Iar noi din grădinile nebuniei
Am evada mână în mână.
Însă tu ești român. Sfânt vrei să devii.
Ești îndrăgostit de fata pe care o tot numești
Prințesa Cic.
Și eu tot n-am la cine
Să-l dăruiesc pe organism.
Pe mine nu mă cheamă în nici un fel.
Dar pentru tine mă cheamă Brunhilda
Pe vremea aceea locuiam în Berlinul de Est,
În Majakowskiring.
În mijlocul unei vile și a unei burse literare
Aplecate până în dreptul meu de prietenul meu
Ernest.
În noaptea aceea m-am reîntors în bucătăria mea
Am zăngănit, am dansat și m-am rugat
Ca prietena mea să-și capete mințile înapoi
Două luni am mai locuit în Berlin.
Prin aventuri felurite m-am rostogolit
Și, pe cănd, cu vârful pantofului, și eu
O pietricică rostogoleam
M-am izbit nas în nas cu fosta mea prietenă
De braț îi atârna un tip
Ce părea foarte hotărât
Să aibă grijă de organismul ei.
Am întrebat-o:
„Cum te cheamă pe tine?“
„Pe mine nu mă cheamă în nici un fel
Dar pentru tine mă cheamă Brunhilda.“
…
„Dar tu ai terminat de scris poemul despre noi doi?“
„L-am.“
„Ce titlu i-ai pus?“
„Spune-mi unde zboară creierii tăi.“
„Alt titlu nu ai?“
„Nu.“
„Atunci folosește-l pe acesta:
„În mintea mea întunecată tu ai aprins un chibrit”
