Nu demult, cenaclurile încă jucau un rol important în viața literară. Un rol pe care l-au avut, practic, de la începuturile culturii române moderne, când tocmai o asemenea instituție – „Junimea“ din Iași – a furnizat întâiul canon al literaturii noastre, spiritul ei critic și, nu în ultimul rând, a configurat un stil cultural.
Cartea Victoriei Dragu Dimitriu, Povești vechi cu cenacluri din București. 1880-1954, reconstituie într-un dublu discurs – critic și narativ – istoria cenaclurilor relevante din Capitala României, în perioada modernă a literaturii. Cercetarea începe cu primele reuniuni ale simbolismului incipient și se încheie cu câțiva ani înaintea Cenaclului „Nicolae Labiș“, care, pe valul „micului dezgheț dejisto-ceaușist“, a dat tonul neomodernismului în literatura noastră postbelică, punând capăt coșmarului realist-socialist. După acest moment fast, au mai contat numai grupul din jurul revistei „Echinox“, de la Cluj-Napoca, și mai ales cele două cercuri care au format și lansat generația optzeci: Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, și Cenaclul „Junimea“, condus de Ovid S. Croh mălniceanu. Astăzi, relegate pe palierul amatoris mului, cenaclurile nu mai joacă niciun rol în evoluția literaturii.
Dar să revin la cartea Victoriei Dragu Dimitriu, care, chiar dacă se oprește în pragul epocii contemporane, acoperă cea mai importantă parte a istoriei acestei instituții. O perioadă în care cenaclul a pătruns în conștiința literară și a creat structuri și rețele, prin intermediul cărora a jucat, cum spuneam, un rol însemnat.
Victoria Dragu Dimitriu structurează această istorie a cenaclurilor bucureștene – de departe, cele mai importante în istoria literaturii noastre, după „Junimea“ – sub forma unui munte cu doi versanți.
Primul este reprezentat de evoluția pro- priu-zisă a ideii de cenaclu, de la primele saloane literare de după 1880 la cenaclurile propriu-zise (cum a fost „Literatorul“). Cel de-al doilea este ocupat în întregime de cel mai influent cenaclu bucureștean al tuturor timpurilor, care a fost „Sburătorul“ lui E. Lovinescu. Acesta reprezintă pentru autoare – pe bună dreptate – un epitom al instituției atât prin rezultate, cât și prin modul de funcționare. Se poate vorbi de un anume dezechilibru în alcătuirea volumului, întrucât partea aferentă cercului lovinescian este egală cu întreaga istorie a cenaclurilor bucureștene de dinainte, însă ea este compensată de inciziile de adâncime pe care Victoria Dragu Dimitriu le face în viața „Sburătorului“ și în traiectoriile biobibliografice ale celor care i-au dat viață.
Pă grăbesc să spun că Povești vechi cu cenacluri din Bu cu rești. 1880-1954 conține o bogăție de informații legate de viața literară și larg-culturală a Capitalei Româ niei, bine organizate în jurul ideii că aceste „cutii de rezonanță“ ale literaturii au jucat un rol mai substanțial decât cel de reuniuni mondene, în pofida faptului că un anume aspect de reprezentare socială s-a păstrat chiar și în cercurile cele mai sobre. În fond, Lovinescu însuși, după cum o atestă atât presa epocii, cât și agendele sale, nu omitea niciodată să redacteze și să trimită către principalele ziare câte un comunicat oficial, după fiecare reuniune a „Sburătorului“.
Însă Victoria Dragu Dimitriu reliefează, pe de-o parte, complexitatea înfățișărilor pe care le ia, la noi, cenaclul literar (voi discuta separat acest aspect), iar pe de alta, detaliul cu totul particular că, asemeni oricărei cutii, cercul literar rezonează și în interior, asupra celor implicați, nu doar în plan social. E esențial că istoricul literar nu omite acest aspect, căci din analiza efectelor cenaclului asupra operei se alcătuiește acea „cusătură“ fină care leagă aspectul narativ al cărții de cel critic.
Autoarea realizează, înainte de toate, o operă de arheolog literar. Scotocind prin documente – în special prin memorialistica, jurnalele și corespondența celor implicați –, ea reface o complexă arhitectură urbană. Localizează cenaclurile pe harta Bucureștilor, reconstituie și/ sau imaginează traseele parcurse de participanți, descrie (uneori din fotografii de epocă) clădiri și situri. Dar mai presus de toate reconfigurează contextele și atmosfera interioară a cenaclurilor, atentă la detaliul revelator, care iluminează fie aspectele unei personalități, fie particularitățile operei.
Povești cu cenacluri vechi… clatină, de pildă, și mai tare teza macedonskiană din Cronica primului număr al revistei „Literatorul“, conform căreia România ar fi fost, la 1880, lipsită de saloane literare. E adevărat că tradiția noastră nu se compara cu cea franceză sau engleză, însă, abstracție făcând de societățile pașoptiste de la București și Iași și, mai ales, de „Junimea“, Capitala României avea chiar la 1880 o destul de animată viață literară. Victoria Dragu Dimitriu îi fixează un prim reper în salonul doamnei Zoe Mandrea (splendid decupaj în stilul de viață al burgheziei române din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea). În afara acestui salon, frecventat și de Mihai Eminescu, Bucureștii mai au, în acea epocă de ecloziune a simbolismului, cenaclurile lui D. Karnabatt, Radu D. Rosetti, pe cel de la „Revista nouă“, ca să nu mai vorbim de cercul lui Maiorescu de dinaintea mutării „Junimii“ în Capitală sau de cenaclul lui Grigore Păucescu (de referință este investigația privitoare la adevărata așezare a caselor publicistului). Pe acest fundal, cenaclul organizat de Macedonski în jurul „Literatorului“ joacă rolul de catalizator al noii formule poetice de factură simbolistă, nicidecum – după cum pretindea marele fantast – de întemeietor.
Spuneam că Victoria Dragu Dimitriu extinde mult noțiunea de cenaclu și, cred eu, bine face. În sine, instituția nu este codificată de vreun statut oarecare: unele sunt organizate de amabili diletanți, altele sunt, dimpotrivă, conduse cu mână fermă de critici angajați în construirea unei literaturi de tip european. Unele sunt vagante și boeme, altele au o existență stabilă în același spațiu. Unele trăiesc o clipă, însă găzduiesc un fenomen literar unic, altele se derulează ani și ani, jucând doar rolul de întreținere a metabolismului literaturii. De ce n-ar fi farsele pe care Urmuz le juca împreună cu colegii de liceu o formă stranie de cenaclu, cât timp acele lecturi spontane, făcute pe stradă în fața unor burghezi intimidați (sau enervați), au avut, după cum demonstrează autoarea, efecte asupra structurilor operei urmuziene și, nu în ultimul rând, au asigurat autorului lor o anumită notorietate socială? De ce n-ar fi fost rarele și prețioasele lecturi în cerc restrâns ale lui Mateiu Caragiale, înainte de succesul Crailor…, niște particulare cenacluri, în care închipuitul fiu al lui nenea Iancu își pregătea voga literară și-și verifica formula romanescă atât de specială?
Foarte interesante, de o mare bogăție de informații, frumos trecute într-o narațiune care captivează, sunt paginile consacrate avangardei: o mișcare literară care, în absența validării critice, a depins mult de rezonanța cenaclului. Atât în jurul lui Sașa Pană, cât și în cel al lui Ilarie Voronca au gravitat cercuri literare polimorfe, într-o continuă dinamică, din care a rezultat în mare măsură avangarda interbelică. Ar mai fi de spus și că această tactică avangardistă a anticipat-o pe cea optzecistă: și postmodernismul a făcut apel la cercurile literare semi- sau neoficiale, spre a ocoli cenzura.
Remarcabile sunt reconstituirile firavelor cenacluri bucureștene din anii războiului și din cei de după instalarea regimului comunist. În plină dictatură de extremă dreaptă, apoi de extremă stânga, câte un idealist adorator al muzelor, de la Vlad Mușatescu la Mircea Berindei și de la Constantin Beldie la Petre Pandrea, izbutește fie și pentru scurt timp să creeze un spațiu privilegiat pentru frumosul literar. Cutia de rezonanță se transformă, în aceste împrejurări, într-un refugiu, uneori cu consecințe grave pentru organizatori și participanți.
Dar partea leului, cum spuneam, aparține cenaclului lovinescian. Victoria Dragu Dimitriu reconstituie, după agendele literare ale lui E. Lovinescu, dar și după memorialistica și corespondența unora dintre participanți, viața de zi cu zi a cenaclului care a polarizat modernismul interbelic. Episoade obscure – cum ar fi prezențele culturale din afara țării –, figuri centrale și figuri marginale, receptarea „Sburătorului“ în epocă, alte cenacluri afiliate direcției lovinesciene (cum ar fi cel al lui I. Peltz), etapa finală postbelică: toate acestea sunt urmărite de autoare cu pasiune detectivistică și cu talent narativ. Reconstituirea ei, minuțioasă și exactă din punctul de vedere al istoriei literare, cu nu puține clarificări pe care disciplina ar trebui să le asume, este de neocolit într-o viitoare istorie a literaturii noastre interbelice.
Povești cu cenacluri vechi din București. 1880-1954 este mai mult decât lasă să se vadă titlul ușor comercial. E o carte serioasă, în care reconstituirea „jurnalistică“, geografia urbană și istoria literară își dau mâna, într-o readucere la viață a unui fragment de istorie a culturii române și a Capitalei.