Eugen Bunaru este un poet cu o carieră de multe decenii. Deși șaizecist prin vârstă, debutul său editorial s-a produs odată cu al multor optzeciști, în 1981, iar scrisul său păstrează, chiar până azi, mărcile acestei promoții. În Ora inexistentă (Casa de pariuri literare, 2022), poetul oscilează între lirism și tendințele antilirice ale optzecismului și post-optzecismului. Uneori versurile au delicatețea și frumusețea căutate ale unui „dulce stil“ : „Noaptea îmi lipește chipul/ într-un album greu de tăcere/ când o fată de demult din cine/ știe ce arhaice ere doarme dusă“. În același text, „jur împrejur e atâta uimire/ e atâta poezie dar nimeni n-o vede/ nimeni n-o scrie“. Poemele „au început deja să mă pască/ lacome“.
Asemenea impulsuri calofile alternează cu o poezie „albă“, voit prozaică, în decoruri dinadins alese dintre cele anodine sau chiar sordide. Textele devin simple descrieri neimplicate ale unor întâmplări banale: „Boschetarul Ion se aciuiește de ceva timp prin boscheții/ din Cimitirul Eroilor de pe Calea Lipovei. Dimineață de/ dimineață își proptește bărbia sură într-o bâtă noduroasă/ și așteaptă în fața capelei. Așteaptă morții“. Relatarea faptelor nesemnificative ale lui Ion, amintind de vagabonzii din povestirile lui Eugen Barbu, continuă până la capătul textului la care elementul-surpriză, de fapt previzibil, este că în jurul lui Ion roiesc toți maidanezii din zonă.
Se întâmplă ca Eugen Bunaru să ia el însuși în răspăr tendința poeziei de a fi cu totul tranzitivă și lăsată pradă cotidianului celui mai obișnuit. Un text, tot apropiat de proză, este cel în care este relatat conținutul unor „versuri de un nou poet“, citat evident din Bacovia. Acesta ar scrie despre „bocancii și rucsacul/ sub care va urca fericit împreună cu iubita/ pe munte“. Despre țigările pe care le fumează și despre berea și vodca băute „laolaltă într-o crâșmă ordinară“. Cititorul îi dă dreptate noului poet „pe ici pe colo – sincer!“ Dar își amintește la final că, pe când bătea munții patriei fericit și alături de iubită, „am văzut o pană de vultur plutind leneș în văzduh“. Pana de vultur, pe care mai tânărul poet nu a avut șansa de a o vedea sau poate n-a observat-o, face, înțelegem, diferența între a relata numai mărunțișuri sau de a avea acces la transcendență.
Pentru a fi drepți până la capăt, Eugen Bunaru nu vede mereu câte o pană de vultur plutind în mijlocul realității. Secvențele decupate din existența cotidiană ternă nu au întotdeauna îndărătul lor un plan mai elevat. Poetul vorbește el însuși de neorealism. „Deschizi frigiderul/ râșcâi (sic !) prin el scoți cana cu lapte/ aprinzi aragazul îl pui la fiert“ etc., etc. și nu se mai petrece nimic concludent. Din această perspectivă sunt preferabile textele care se revendică de la poezia mai tradițională, care nu face caz de mizerabilism: „ Ai început să îndrăgești lumina înserării – / seamănă tot mai mult cu lumina sângerie a răsăritului, / dar parcă e mai blândă, mai înțeleaptă, mai îngăduitoare/…/ te înfășoară în mici spaime blajine întoarse din copilăria cețoasă,/ tot mai rămasă în urmă.“ Acest tip de text se potrivește mai mult cu sensibilitatea autorului, așa cum o descriu și citatele alese pentru coperta a patra a acestui volum și care aparțin unor critici semnificativi: Laurențiu Ulici, Mircea Mihăieș, Cornel Ungureanu și Marin Mincu. Trecutul revine prin senzații olfactive: „Când am deschis ușa m-a învăluit mireasma unui alt timp.“ Sesizarea unor asemenea nuanțe este partea cea mai interesantă a poeziei lui Eugen Bunaru. Când se referă la memorie, nostalgie, melancolie („strada cu lumină tăcută“), lirica sa e mai puternică decât în descrieri după natură ale unor locuri și oameni ieșiți din brutalitatea contemporană, oricât de trendy ar putea părea notarea ei.
Eugen Bunaru este un poet de finețe care se rătăcește câteodată și în alte spații, poate că le gustă pentru contrast. Poetul își refuză uneori Paradisul pentru a nu se lăsa ademenit de arome prea dulci. Volumul său recent are varietate și sincope mai mult sau mai puțin atrăgătoare.