În urmă cu cinci-șase decenii făcea multe valuri confruntarea dintre critica „veche“, tradițională, și „noua critică“, formulă ce acoperea de fapt o plajă largă de demersuri și metode, de la critica tematică la analizele inspirate de structuralism. Confruntarea privea și mediul academic, în rolul de bastion al tradiționalismului fiind distribuită (cu câtă îndreptățire, e altă discuție) bătrâna Sorbonă. Dacă astăzi critica literară nu mai suscită polemici aprinse, universitatea rămâne un subiect de dispută, e drept că din alte motive. O arată, printre altele, cartea sociologului și profesorului canadian Robert Leroux, carte intitulată Cele două universități (Les Éditions du Cerf, 2022). Interesul cărții vine și din aceea că ne dă o imagine a progreselor înregistrate de ideologia woke în Canada, oricum o țară care a fost în avangarda corectitudinii politice. Leroux, trebuie s-o spunem din capul locului, e un partizan al universității tradiționale, al raționalismului și al umanismului, al culturii clasice. Îl citează în mai multe rânduri pe Allan Bloom, cel din The Closing of the American Mind (1987, tradusă în românește cu titlul Criza spiritului american). Trimiterea la Bloom e și un mod de a arăta că operațiunea de subminare a valorilor tradiționale e mai veche și că, astăzi, putem vorbi de victoria mișcării contestatare, ce a transformat universitățile în niște produse de consum. Leroux îl urmează pe Bloom când constată că marile opere ale literaturii nu mai sunt citite, că tineretul e „bibliofob“, că înregimentarea politică (la stânga, bineînțeles) a deturnat universitatea de la menirea ei. Un rol nefast l-a jucat postmodernismul, iar aici autorul se sprijină pe cartea semnată de Helen Pluckrose și James Lindsay Cynical Theory (carte pe care am comentat-o în această rubrică, în numerele 9 și 11 din acest an ale revistei noastre). Și încă o precizare importantă: Robert Leroux este un mare admirator al sociologului francez Raymond Boudon, ceea ce înseamnă – implicit – că respinge categoric teoriile marxiste ale lui Pierre Bourdieu, guru al sociologilor „progresiști“ de pretutindeni.
Nu e de mirare că, în legătură cu mișcările studențești din mai 1968, Leroux amintește de poziția lui Raymond Aron, care socotea că nu atât studenții sunt vinovați de loviturile brutale date universității liberale, cât mai ales acei profesori și cercetători care au pactizat cu elementele cele mai turbulente ale studențimii și i-au intimidat pe cei care refuzau dezordinea și violența. Aron intuia ce va urma: avem astăzi, spune Leroux, profesori militanți, profesori activiști, care în loc să-și facă meseria practică îndoctrinarea politică. Conducerea universităților nu are alt scop decât rentabilitatea și e obsedată de teama că va încălca, fie și din neatenție, codurile corectitudinii politice. Acel ideal al diversității pe care îl trâmbițează progresiștii este o iluzie: în realitate, doar stângiștii au dreptul să vorbească, intelectualii cu vederi de dreapta (sau de centru) sunt ostracizați. Autorul se declară, pe bună drep tate, șocat de exagerările și aberațiile pe care le propagă neo-feminismul. Mai multe neo-feministe, cu trecere în mediile intelectuale, afirmă că universi tățile sunt relicve ale colonialismului și că ele vor rămâne, fatalmente, conservatoare. E o adevărată epidemie, în Canada și în Statele Unite, de catedre de studii de gen și de studii feministe. Am aflat, grație acestor studii, că sexul e o opțiune, nu un dat biologic. Discursul neo-feminist se prezintă drept un discurs al victimelor, al unei minorități veșnic persecutate. Politizarea excesivă conduce la afirmații delirante: ne amintim că Dominique Strauss-Kahn (notoriu obsedat sexual) a agresat o femeie de serviciu într-un hotel din New York; ei bine, gestul său este interpretat acum ca o violență tipic … neo-liberală !
Cultura woke, tot mai prezentă în universități (și nu numai acolo) e o sinteză între neo-feminism, antirasism, luptă împotriva homofobiei (și transfobiei), postmodernism și marxism cultural. Sensibilitățile legate de rasă și de sex au impus o cenzură tot mai puternică. Noile discipline, precum studiile afro-americane și studiile de gen, nu urmăresc altceva decât să inducă ideea că trăim într-o societate în care rasismul este „sistemic“ și că, bineînțeles, el nu poate fi imputat decât albilor. Presiunea exercitată de către grupurile minoritare este enormă. Leroux ne dă exemple, pur și simplu, halucinante în care vedem cum își recrutează profesorii mari universități americane și canadiene. Astfel Universitatea din Austin, Texas, anunță că are disponibil un post pentru „studii queer de culoare“, Universitatea din Otawa caută un profesor (o profesoară) de „studii afro-feministe“ și face aceste precizări importante: „Sunt în mod deosebit bineve nite candidaturile persoanelor care întreprind cerce tări într-o perspectivă intersecțională asupra isla mofobiei și a rasismului anti-persoane de culoare, în perspectiva solidarităților între persoanele de cu loare și cele autohtone, a feminismelor transnaționale, a metodologiilor și practicilor femeilor de culoare, a studiilor queer sau trans-de culoare și/sau a istoriei și impactului sclavagismului în contexte francofone…“. Și, ca să nu existe niciun dubiu, anunțul subliniază că postulanții trebuie să fie persoane de culoare din Africa sau din diaspora africană. În Canada la mare trecere este așa-numita autohtonizare, adică recuperarea și glorificarea tradițiilor populațiilor autohtone. Și aici se înființează catedre noi, cercetătorii se întrec în a demonstra că populațiile autohtone erau foarte avansate, aveau cunoștințe de fizică superioare lui Newton și că, spre exemplu, medicina modernă ar trebui să valorizeze practici străvechi, cum ar fi cântecele și bătutul tobei. Aceste demersuri se subordonează, ați ghicit, nobi lului proiect al decolonizării societății. Și tot în funcție de acest dezi derat a fost suprimat studiul limbilor greacă veche și latină la Universitatea Princeton, circumstanță agravantă fiind și faptul că romanii și grecii practicau sclavia.
Robert Leroux nu se încurcă în subtilități stilistice: textul lui este în cel mai înalt grad polemic, e totodată un semnal de alarmă ce avertizează asupra ravagiilor pe care le produce această teribilă mașină de război ideologic care este cultura woke. Ar fi dezolant dacă ea ar câștiga bătălia fără să întâmpine rezistență.