Cam tot ce știu despre Anton Bibescu provine din Însemnările
zilnice ale lui Constantin Argetoianu. Nepot al ultimului
domnitor al Țării Românești, Gheorghe Bibescu al III-lea,
prințul-diplomat a fost unul din caii de bătaie ai memorialistului.
O mostră din 1939: „Aseară, masă de 36 de tacâmuri oferită
la Clubul Miliardarilor de Antoine Bibescu și a sa soție (născută
Asquith) pentru a sărbători (pentru ce, dat fiind că nu prea trăiesc bine?) a
20-a aniversare a căsătoriei lor. Animație, dar cam plicticoasă. Marta Bibescu
cam ofilită… nu mai vorbesc de altele“. Sau: „Principele Antoine Bibescu
întâlnește pe dna Mery del Val, frumușica soție a secretarului Legației Spaniole
– și urmează următorul schimb de amabilități:
Bibescu: E adevărat că ați avut mai mulți amanți?
Dna Mery del Val: Da, mulți…
Bib.: Mai aveți și acum?
Dna M. del V.: Da, mai am. Dar
dați-mi voie să vă pun și eu o întrebare: e
adevărat că sunteți pederast?“
Adresată unui personaj despre care
romanciera Rebecca West afirma că este
un „atlet al budoarului“, interpelarea e
ucigașă. Pentru Argetoianu, el rămâne „un
degenerat, un degenerat «superior», să-i
zicem, dar nimic mai mult“. Aversiunea
boierului de la Breasta a fost totală, extin –
zându-se din sfera intimă în cea publică:
„Anton Bibescu a ajuns mare și tare în
Ministerul de Externe. Istrate Micescu a
hotărât să-l ia cu dânsul în turneul pe carel
va face curând. Politica românească condusă
de doi țicniți ca Micescu și Bibescu, iată ce
nici un om de bun simț n-ar fi putut prevedea
înainte de 1930“.
Astfel de rânduri ar fi iscat uimire și
indignare la Londra, Paris, New York sau
Madrid, orașe în care Bibescu a trăit mulți
ani ca diplomat. Răsfățat al saloanelor, el
n-a fost doar un cuceritor de inimi, ci și un
minunat prieten. Dovada cea mai bună o
constituie scrisorile pe care i le-a adresat
Marcel Proust, publicate în 1949 și distinse
de Academia Franceză cu Premiul Saintour.
Cu titlul «Mon petit Antoine» și cu subtitlul
„Correspondence et conversations avec
Marcel Proust“, volumul a fost republicat
anul acesta, de Editura Arfuyen. În afara
unei dedicații extinse, a prefeței și a notelor
introductive, textul volumului îi aparține
lui Marcel Proust. El e alcătuit din scrisori
trimise prințesei Caraman-Chimay, lui
Emanuel Bibescu (fratele mai mare al lui
Anton), prințesei Bibescu (soția lui Anton,
Elizabeth, născută Asquith). Dar cea mai
mare parte dintre ele îl au ca destinatar pe
Anton Bibescu însuși.
Vocea pe care o auzim de la un capăt
la altul al cărții nu diferă substanțial de cea
a naratorului din În căutarea timpului pierdut.
Mai mult: destule secvențe par decupate
din marele roman proustian, alcătuind un
scenariu alternativ, în perfectă rimă cu
faimoasele volume la publicarea cărora
prințul român a jucat și el un rol, ca prieten
apropiat al celor de la NRF/Gallimard.
„Singurul care mă înțelege e Antoine Bibescu“,
avea să scrie ulterior Proust. Chiar dacă nu se referea la abilitățile lui de exeget
literar, ci la relațiile directe dintre ei, expresia a făcut carieră. Pe de altă parte,
nimic din scrisul lui Antoine (care a fost un dramaturg de relativ succes,
repede uitat însă) nu indică o filiație proustiană, ci mai degrabă înrudiri cu
piesele și comediile bulevardiere.
Cum apare, așadar, Proust în aceste epistole pline de farmec, de tensiune
emoțională și de pasiune cvasi-amoroasă față de toți adresanții epistolelor
sale? În primul rând, scrisorile ne înfățișează un mare bolnav. Astmaticul
Proust e asaltat de numeroase alte afecțiuni, pe care le descrie cu o voluptate
ce dă paginilor o consistență halucinatorie. Frustrat că nu primește de la cei
doi frați răspunsurile așteptate, scriitorul devine ușor iritabil, făcându-le
reproșuri ori manifestându-și îngrijorarea față de imaginare primejdii care
i-ar fi împiedicat să-i răspundă. Proust trăia – se vede și aici – într-un regim
al urgenței, în care timpul și spațiul se dilatau enorm, apropiindu-i sau
îndepărtându-i pe cei dragi. De-o extremă fragilitate fizică și psihică, el
trebuia să-și calculeze cu multă grijă ieșirile de casă. După fiecare vizită,
recepție sau spectacol la care participa urmau, invariabil, zile de suferință.
Ilustrativă e o scrisoare din 1904, când, invitat de Antoine, Proust
urma să participe la o slujbă în memoria mamei acestuia, la biserica
română din Paris. Epistola înfățișează complexa relație cu prietenul
mai tânăr pe care îl admiră pentru masculinitatea, inteligența,
cultura, talentul literar și averea lui. (Se spune că o parte din
însușirile personajului Saint-Loup au fost inspirate de Antoine
Bibescu). Proust dovedește o extraordinară empatie pentru supliciile altora,
deși nu uită o clipă de propriile cazne, care-l fac prizonierul unei interminabile
nopți alcătuite din insomnii și dureri atroce:
„Dragul meu Antoine, voiam să te întreb – deoarece știu că în chestiunile
acestea ai o sensibilitate deosebită, care ții să fie respectată – dacă ai vrea sau
nu să merg la slujba de mâine dimineață. Eu am comis imprudența să ies ieri
seară și mă aflu din nou într-o stare în care, în ciuda felului brusc în care
astmul cedează uneori, mi se pare greu de crezut că voi fi capabil fizic să ies
mâine dimineață. Dar mă gândesc la tine cu aceeași durere pe care am simțito
anul trecut atunci când am aflat, dintr-o dată, că pentru tine dispăruse orice
posibilitate de bucurie, tandrețe, îndemn, consolare, alinare și că asupra vieții
tale va apăsa pe vecie o imensă suferință“.
Această empatie e însă, în mare măsură, reflectarea propriilor angoase
și chinuri, redate în cuvinte ce par desprinse direct din magnifica sa proză:
„Pentru viața spiritului e nevoie de o anumită sănătate; știu câte ceva despre
asta. Iar pentru sănătate, nu trebuie să lași suferința să devină sau să rămână
ceva care te orbește sau îți face rău. Nu vreau să spun că trebuie să încerci să
le micșorezi, ceea ce n-ar fi posibil și nici dezirabil, ci să încerci să faci din
ele o blândă uniune a inteligenței și a inimii, a tandreții și a amintirii cu ființa
de care, în străfunduri, n-a putut să te despartă nimic“.
Același Proust e însă capabil de gesturi blamabile din punct de vedere
moral. În 1903, profitând de faptul că
rangul princiar le asigura fraților Bibescu
accesul în cele mai înalte cercuri pariziene,
scriitorul încearcă să facă din Emanuel
un delator, cerându-i pe șleau: „timp de
două sau trei săptămâni să-mi spui în
fiecare zi numele invitaților la dineurile
și chiar la seratele la care participi. Ele vor
apărea în le Figaro, cu sau fără numele
dumitale, deși cred că suprimarea numelui
dumitale ar avea inconvenientul de a duce
la presupunerea că informațiile provin de
la dumneata, așa c-ar fi mai bine ca el să
rămână; în orice caz, nimeni nu va afla
niciodată.“ Prințul valah refuză, ceea cei
prilejuiește lui Proust o replică deconcer –
tantă. El nu vedea dimensiunea reprobabilă
a gestului: pur și simplu, voia să-și ajute
un prieten jurnalist!
Pentru cititorul de la noi, de maxim
interes sunt notațiile lui Proust referitoare
la România. În 1905, pe un ton imperios,
își povățuiește prietenul (spre indignarea
noastră retrospectivă!): „În loc să te ocupi
de modificarea hărții Europei în favoarea
țării tale, ai face mult mai bine dacă ai
scrie teatru. Imperiul englez [sic!] și
frontierele Norvegiei au mai puțină
semnificație decât piesele lui Ibsen și
Shakespeare: dar nu te poți pune în locul
altuia; și poate că tu ai dreptate. În orice
caz, să știi că poți conta pe mine în mod
absolut. Tocmai i-am scris lui Calmette
și, în ciuda faptului că România nu e
în centrul atenției [„d’actualité“, n.m.,
M.M.], articolul tău va apărea. Dar va
ști oare cineva în țara ta ce faci pentru
ea?“
Nu numai că astfel de
lucruri erau ignorate
în România, dar Anton
Bibescu era privit la
București cu ochi
batjocoritori, așa cum
se vede și din textele lui Argetoianu.
Activitatea Bibeștilor a fost însă suficient
de impresionantă pentru ca ea să suscite
o totală admirație a lui Proust față de
români. Doamna de Noailles, frații Bibescu,
Constantin Brâncoveanu, Marta Bibescu sunt parte din familia lui spirituală,
de care nu s-a dezis niciodată. Mai mult, în 1917 se confesează într-o manieră
care e și o caldă expresie a apartenenței sale la geografia imaginară pe care
prietenul său l-a ajutat s-o construiască: „Dragă Antoine, te-am considerat
întotdeauna cel mai inteligent dintre francezi; te rog să mă consideri acum
un pic român, și nu unul dintre cei mai proști“.
Prietenia lui Proust cu Anton Bibescu e atât de profundă (și cu o notă
de erotism sublimat, ce nu lipsește din aproape nici una din scrisori), încât
tot ceea ce e legat de prinț devine de maximă importanță pentru el. Astfel, e
interesat de originile lui Carp și Maiorescu, insistând să afle amănunte despre
ei: „Dl Carp e de viță inferioară, ca Marghiloman și Take Ionescu, sau de viță
nobilă, ca Filipescu? Și unde îi plasezi ca inteligență?“ Despre Enescu, lansat
în lumea pariziană de mama prinților, Elena Bibescu, Proust scrie cu o emoție
copleșitoare: „Da, l-am găsit admirabil, piuiturile dureroase ale viorii lui,
chemările tânguitoare ce răspundeau pianului, ca un arbore, ca o frunză
misterioasă. Mi-a făcut o foarte puternică impresie. Îți spun asta crezând că-ți
fac plăcere, pentru că simt că-l admiri. El desface și redesenează rondo-ul
[lui Franck], care de obicei e interpretat extatic, sub pretext că e angelic.“
În fine, Corcova, moșia lui Anton Bibescu, are aproape dimensiunile
mitice ale Combray-ului, locul magic al reveriilor proustiene. Romancierul
tresare când îi aude numele, pe care-l așază alături de cele ale mult îndrăgitelor
sale Senlis și Bonnétable. Își roagă prietenul să-l ia cu el în acea lume îndepărtată
și exotică, unde simte că ar putea regăsi paradisul pierdut: „Aș veni să mă
instalez în apropierea locuinței tale, mi-aș aduce de lucru, și dacă n-aș avea
astm, aș putea petrece acolo februarie, martie și, dacă tu încă ești acolo, aprilie,
iar dacă nu sunt flori, și mai, în preajma ta, fără să te deranjez, pentru că aș
fi la o oarecare distanță de tine, dar aș putea să vin în fiecare zi să vorbesc cu
tine, atunci când ai vrea să mă vezi, sau când n-ai vrea, nu aș veni.“
N-am spicuit decât o mică parte din materia densă a acestei cărți
încântătoare. Sunt însă convins că ea ar putea constitui punctul de pornire
al unui palpitant roman – proustian sau nu.