Printre controversele iscate în jurul paternității Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie a existat și aceea potrivit căreia monumentala scriere ar fi opera unui călugăr. Aș putea spune, după stingerea acerbelor polemici, că opinia respectivă a fost adevărată, dar numai în parte. Sinteza culturii noastre medievale a fost scrisă de un athonit care nu și-a dus cunoașterea experienței isihaste până la capăt, pentru că a revenit de la Athos pe Argeș în jos.
Neagoe Basarab a trăit o experiență inițiatică asemănătoare, până la un punct, aceleia a lui Kesarion Breb. Personajul din romanul sadovenian Creanga de aur a părăsit Muntele Omu pentru a se iniția prin trecerea a trei praguri: templul secret egiptean, Bizanțul decadent din timpul războiului icoanelor și întâlnirea esențială, în calitate de pețitor imperial, a aceleia ce va deveni, sub ochii lui, împărătița Maria. Tot timp de șapte ani, „jupanul Neagoe postelnic“ (așa cum îi găsim scris numele pentru prima oară, în actul dat mănăstirii athonite Sfântul Pavel, prin care frații Craiovești ofereau un ajutor anual în bani) are numai o experiență de pelerinaj inițiatic, ca modalitate de instruire și de împlinire. Aceasta se săvârșește la Muntele Sfânt, care este o insulă (de fapt, o peninsulă) de puritate într-un Bizanț decadent în vremea lui Kesarion Breb și căzut apoi pradă turcilor. Pelerinul valah plecat pe drumul inițierii nu a traversat experiența din spațiul extramontan al Egiptului, din acela extramundan sau imund al Bizanțului și nu a avut parte de întâlnirea crucială din cauza erosului. Însă, ca și pelerinul dac, pe care l-a așteptat intrarea definitivă în viața sacrală și învestirea cu însemnele puterii, viitorul domn muntean a trecut cu strălucire etapa athonită „post-bizantină“ necesară devenirii sale autocrate.
Nu știm cât de idioritmic a dus „jupanul Neagoe postelnic“ viața eremitică sau în cenobiu, în timpul șederii inițiatice athonite, ca modalitate de împlinire. Sigur este însă că a oscilat și el între hieratismul și dinamismul ce caracterizează extremele între care se desfășura întreaga viață a lumii medievale: idealul de asceză și implicarea activă în nemiloasa viață din saeculum. Dovadă sunt icoanele bifaciale comandate pentru ctitoria de la Argeș, cu scopul de a fi asamblate într-un ciclu iconografic în care hieraticul și dinamicul să capete aceeași pregnanță, după modelul plin de rafinament athonit. Neagoe Basarab va purta coroană imperială de bazileu și brocart roșu cusut cu vulturul bicefal bizantin, care rămăsese acefal după căderea Constantinopolului. Iar aceasta, pentru că se considera continuator al împăraților bizantini, el nutrind o viziune teocratică influențată de concepția isihastă și deci simbolico-liturgică. Herbul sigiliului pus de fostul boier Neagoe reprezenta un corb pe un scut, aceasta fiind o emblemă heraldică semnificând năzuința spre tării.
Prin parcurgerea celor trei experiențe inițiatice, personajul sadovenian trăiește și consumă întreaga sa condiție de om tânăr, contrabalansând prin intensitate lipsa unei durate mai întinse. Este vorba despre un răgaz care nu va mai fi resimțit după replierea existenței sale în peștera din muntele dacic. Neagoe Basarab a compensat și el prin intensitate scurta-i viață terestră: nu a domnit nici măcar zece ani (totuși mulți, pentru acea vreme), a zidit în prima jumătate decenală, neînchipuit de repede, Mănăstirea de la Curtea de Argeș și a conceput în ultimii doi ani de viață învățăturile lăsate nu numai urmașului său, ci și posterității. În acele vremuri tulburi, totul a fost realizat într-un climat de neînchipuită pace, pe care diplomatul voievod a reușit să o întrețină. A tăcut și a făcut, convins fiind că „mai bun iaste somnul cu tăcere decât priveghiiarea cu cuvinte dășarte“ (Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, vol. II, ed. de Dan Zamfirescu și Ileana Mihăilă, Editura Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2020, p. 155).
În lipsa din romanul Creanga de aur a unor episoade narative privind experiența egipteană a protagonistului, ne putem imagina că, în atmosfera prielnică introspecției și conștientizării identității de sine, acesta are revelația faptului că tăcerea deșertului cu piramide și a templului ascuns de pe malul Nilului rămâne a fi întemeietoare inițierii sale numai dacă își sincronizează cu ea propria tăcere. Ia naștere astfel o triplă iradiere: tăcerea lumii își află complinirea în tăcerea umană, iar aceasta – în tăcerea divină. Totodată, se închide și un alt cerc, dacă ne gândim că manifestarea sacrului se înfăptuiește în tăcere, iar aceasta, la rându-i, aparține sacralității. Iată cum este închipuită și de către Neagoe Basarab o adevărată scarificare spre cer: „Că, mai întâi de toate, iaste tăcerea. Deci tăcerea face oprire, oprirea face umilință și plângere, iar plângerea face frică, și frica face smerenie. Smereniia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, și dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu“ (Ibidem, p. 158). Așadar, la început a fost tăcerea („mai întâi în tăcere să cugetați“ – Ibidem, p. 358) și astfel începe orice exercițiu spiritual, pentru o viață dusă în duh, care nu se mai pierde în iluzionări din cauza înstrăinării prin cuvânt. Fostul pelerin la Sfântul Munte simte tăcerea ca pe o prezență a luminii înțelesurilor vieții, ca pe o taină împărtășită a luminii divine.
Exercițiul ascetic pe care trebuie să-l săvârșească viitorul Decheneu al 33-lea este acela de mortificare trupească. Bătrânul Decheneu îi spune: „Ai învățat înfrânarea și te-ai deprins să stai necontenit treaz cu spiritul. Ai început a ceti cu destulă ușurință în oameni și în lucruri. […] Nouă nu ne e îngăduit să trăim decât prin spirit cu dragoste și dreptate; gura, auzul și ochii nu trebuie să mai slujească patimilor trupului“ (Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, Ed. Junimea, 1986, pp. 20-21). La întoarcere, Kesarion Breb se retrage în munte încă și mai înțelepțit prin suferință, după ce se inițiază în istorie și prin istorie în Bizanțul sfâșiat de războiul icoanelor. El intrase în contradicție cu realitatea istorică și o respinge în final, izolându-și „învățăturile“ inițiatice în răceala peșterii. Se împlinește astfel prevestirea nefericită a antecesorului său: „Datina noastră e să nu coborâm către ei decât când ne chiamă. Noi putem rămânea aici, până la sfârșitul timpului nostru“ (Ibidem, p. 19).
Sunt fraze pe care Nifon le-ar fi putut rosti unui Neagoe gata de coborâre din Muntele Athos în timpul lumii seculare, deoarece simțise chemarea tronului domnesc, dar și riscul de a fi considerat un uzurpator sau un „ghiaur haramzade“ (adică „fiu de spurcat“, fără origine domnească) din partea turcilor. După ce și-a însușit lectio divina prin cunoașterea isihastă, viitorul voievod și-a dat seama că accederea la înțelegerea spirituală se poate înfăptui numai dacă sufletul interiorizează și stăpânește datele ce țin de lumea fenomenală. Asemenea perso najului sadovenian plecat pe calea inițierii, Neagoe nu posedă doar un smerit spirit contemplativ, ci probează și o eficientă aderență la lumea pe care o străbate. Pentru amândoi eroii (unul livresc, celălalt istoric), puterea spiritului se află în consonanță cu exercițiul pragmatic.
Următorul fragment justifică titlul pe care Nicolae Manolescu l-a ales pentru volumul dedicat lui Sadoveanu: „Breb este un om al spiritului care înfruntă viața spre a-și găsi abia apoi liniștea sufletului. În Sadoveanu însuși este un amestec din amândoi: literatura lui ce se retrage din fața prezentului ca să-și inventeze o mitologie este deopotrivă expresia unui suflet sperios de civilizație, simplu și natural, ca al lui Natanail, și a unuia complex, care tinde spre împăcarea prin contemplație, ca al lui Kesarion Breb. Lumea și Cartea stau mereu față-n față; iar raportul lor constituie preocuparea cea mai profundă a ultimelor opere sadoveniene. Cartea frumoasă triumfă asupra unei Lumi urâte. Universul imaginar al literaturii este peștera sacră în care scriitorul se închide, ca și Breb, ultim Decheneu al unei arte senine și înălțătoare morală. E vorba deci de o utopie a cărții. Dar și de o obsesie a ei: căci o temă a literaturii străbate și Creanga de aur, scriere parabolică“ (Sadoveanu sau utopia cărții, Ed. Eminescu, 1976, p. 218.). Și prin Învățături…, Cartea frumoasă triumfă asupra unei Lumi urâte, raportul dintre ele constituind preocuparea ultimilor ani trăiți de înțeleptul autor.
Kesarion Breb a mers la piramidele din singurătatea întinderilor deșer tice (dovadă a perisabilității, a eroziunii/erodării tuturor celor de pe această lume), construcțiile faraonice reprezentând triumful spiritului creator, al culturii asupra naturii și a timpului și, implicit, asupra extincției. „Jupanul Neagoe postelnic“ s-a reîntors de la Muntele Athos și, mare pasionat de giuvaeruri lucrate, și-a construit, imediat după ce a devenit domnitor, piramida lui miniaturală de la Curtea de Argeș, unde se odihnește acum „faraonic“. Precum piramidele, care caută o cărare spre cer, și capodopera arhitectonicii românești vizează înșurubarea pământescului înspre divin, dar prin sfredelirea cerului grație celor două turnuri răsucite ale sale. În celebrul monument religios al ortodoxiei post-bizantine este canonizat cel care îl sanctificase, vivae oraculo vocis, pe părintele său spiritual Nifon, la nici zece ani de la trecerea lui la cele veșnice în Sfântul Munte.
Asceza pe care și-o impune Kesarion Breb prin exercițiile de mortificare a cărnii este similară aceleia a marilor credincioși, deciși să renunțe la ispitele lumești, ca să se împărtășească din lumina îndumnezeirii. Un păgân ieșit din Muntele Omu în lume se inițiază în tainele Puterii, supunându-se sacrificiului ascetic în iubire, iar un creștin plecat la Muntele Sfânt se inițiază în isihasm și revine în lume, ca să preia însemnele Puterii. Personajul sadovenian a străbătut spațiul creștin bizantin pe un asin christic, neascunzând nimic din rosturile călătoriei sale inițiatice: „– La Egipet m-am născut a doua oară“ (Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 65). Și Neagoe Basarab ar fi putut mărturisi că s-a născut a doua oară la Athos. Acolo, la Sfântul Munte, unde timpul nu are măsură, se îngăduie și dăinuirea traducerii în greaca bizantină a Învățăturilor… sale.