Mă întrebam, data trecută, dacă povestea vieții fiecăruia dintre noi ne spune într-adevăr cine suntem. Citam răspunsul negativ: „eu nu sunt viața mea“. De fapt ar fi trebuit să nuanțez aceast răspuns. Faptul că nu suntem exact ce facem și prin ce trecem nu înseamnă că nu avem nimic de a face cu biografia noastră. Ajunge să ne dăm seama că nu suntem doar viața pe care o avem sau am avut-o. Medea din tragedia lui Grillparzer ar fi îndreptățită să afirme că ea nu e numai și numai viața ei, dat fiind că pe lângă tot ce a trăit, ea se poate gândi și la ce ar fi putut face, la ceea ce s-ar fi putut să i se întâmple precum și la ceea ce, nedepinzând de povestea vieții, rămâne în ea, de fapt rămâne în fiecare dintre noi: o răsuflare tăcută, un a fi neîncetat, dincolo de fapte și cuvinte.
Părăsită de Jason, Medea se pregătește să o ucidă pe Creusa, rivala ei, să dea foc palatului din Corint și—-faptă pentru care legenda ei nu poate fi uitată—-să-i omoare pe cei doi copii pe care i-a avut cu Jason. În piesa lui Grillparzer, Creusa și Jason îi atrag, îi seduc, îndepărtându-i de Medea. Alungată din Corint, fără copiii pe care i-a adus pe lume, știind că aceștia o vor uita, că nu vor mai fi niciodată ai ei, Medea nu-i poate lăsa lui Jason. În ultima scenă, când, năucit de durerea că nici Creusa, nici copiii nu mai sunt în viață, Jason o întreabă pe Medea unde îi poate găsi, ea îi răspunde: „Acolo unde sunt / Le e mai bine decât mie, decât ție“ (v. 2510-1) și când el plânge moartea lor, ea adaogă: „Dacă viața tu n-ai fi prețuit-o / Atât de mult, am fi avut o altă soartă. / Să îndurăm. Copiii-acum sunt liberi“ (v. 2534-6). „Cum poți vorbi atât de liniștită?“ se minunează Jason. „Liniștită?“ exclamă ea. „Dacă sufletul meu nu ți-ar fi străin / […] tu mi-ai simți durerea / În clocot neîncetat, ca marea în furtună / […] / Nu plâng copiii care nu mai sunt. / Plâng că au fost și noi încă mai suntem“ (v. 2317-20, 2324-5).
*
Medea, spuneam, înțelegea bine nodul dintre vinovăția lui Jason și propriile ei crime. În poemul Parsifal de Wolfram von Eschenbach (sfârșitul secolului XII și începutul secolului XIII), inspirat de romanul neterminat al lui Chrétien de Troyes, care la rândul lui continua vechile legende orale celtice, tânărul erou, inocent, săvârșește fără să-și dea seama o greșeală al cărei sens îi rămâne multă vreme ascuns în ciuda pedepsei pe care nu poate să o evite.
Parsifal este fiul lui Gamuret, cavaler ale cărui aventuri victorioase îl plimbă pe malurile Mării Mediterane, și al frumoasei Herzeloida, soția lui rămasă văduvă atunci când Gamuret își pierde viața într-un conflict departe, în Orient. Singură, ea trăiește ascunsă cu fiul ei pe care nu vrea să-l lase să aleagă o carieră militară. Dar vai, întâlnind din întâmplare un grup de călăreți înarmați, junele este atât de entuziasmat încât nu mai are decât un singur scop în viață, să ajungă și el cavaler. La curtea regelui Arthur e primit în acest ordin și, după câteva aventuri, iată că se găsește la castelul Montsalvat, la o serbare misterioasă prezidată de Anfortas, cavaler rănit, bolnav.
Vom vedea rândul viitor ce i se întâmplă.