Alungat de doisprezece ani din Milano, unde fusese ducele cetății, refugiat pe o insulă necunoscută, Prospero, cărturar și magician înțelept, a crescut-o acolo, singur, pe Miranda, frumoasa lui fiică. Știind că se apropie o corabie în care se aflau Alonso, regele napolitan care îl abandonase; Ferdinand, fiul lui; Sebastian, fratele lui Alonso; Antonio, fratele uzurpator al lui Prospero; precum și fidelul Gonzalo, vechi prieten și aliat al lui Prospero, acesta stârnește o cumplită furtună. Ajutat de spiridușul Ariel, care îi datora liberarea din ghiarele vrăjitoarei Sycorax, Prospero îl atrage pe junele Ferdinand lângă locuința lui, unde acesta o întâlnește pe minunata Miranda, se îndrăgostește de ea, îi cere mâna, iar ea acceptă, cu binecuvântarea lui Prospero.
Ceilalți naufragiați nu înțeleg bine nici ce li se întâmplă, nici ce îi așteaptă. Dacă aș fi om (și nu un duh zburdalnic), Ariel îi spune lui Prospero, mi-ar fi milă de ei. La fel și mie, îi răspunde magicianul. Cum să nu simt suferința lor, cum să nu fiu înduioșat?
Rănit adânc de ce au făcut,
Un gând mai nobil îmi stinge supărarea,
Cerând mărinimie, nu pedeapsă.
Adu-i aici, conclude Prospero, îi iert, vor fi din nou liberi. Și într-un superb monolog, magicianul își evocă misterioasele puteri la care acum renunță, rupându-și bagheta magică, îngropându-și farmecele și aruncând zodiacul în mare.
Aduși de Ariel pe scenă, naufragiații intră într-un cerc magic desenat de Prospero, care își exprimă recunoștința față de Gonzalo și, după ce îi dojenește pe ceilalți pentru felul în care s-au purtat cu el, îi iartă și-i lasă să-i vadă pe Ferdinand și pe Miranda și să afle că se vor căsători, unind astfel Milano și Napoli într-un regat indivizibil. Ariel va avea voie să plece unde vrea, iar Caliban promite că se va purta bine. Într-un scurt epilog în versuri rimate, Prospero își ia rămas de la public, cerându-i indulgență. Furtuna fiind ultima piesă scrisă de Shakespeare singur, acest epilog pare să fi fost propriul lui adio.
Cum sugeram rândul trecut, atmosfera de basm, de feerie, departe de a ne împiedica să înțelegem despre ce e vorba, ne îngăduie, dimpotrivă, să vedem ce dorește autorul să ne spună.
Printre scenele neașteptate, vrăjitoriile de necrezut ale lui Prospero, aparițiile lui Ariel și ale altor zâne și duhuri, ne dăm seama clar că Prospero, pe vremuri duce al Milano-ului, nu se gândea deloc la cetatea pe care trebuia să o conducă. Pasionat de magie, cercetând misterele acestei lumi, el a lăsat viața publică în grija fratelui său Antonio care, ispitit de putere, s-a declarat el duce al cetății și l-a alungat. Uzurpator, Antonio a fost desigur vinovat, dar Prospero, magician și cititor în stele, se purtase el cum ar fi trebuit? Curios să descifreze taine de nepătruns, n-a uitat el că prima datorie a unui duce e să se ocupe de treburile țării lui? După ce pierduse puterea, avea el dreptul să se răzbune? Anii petrecuți pe insulă, unde a crescut-o singur pe Miranda, i-au arătat ce minunat este să-ți crești, zi de zi, propriul tău copil și, poate, i-au amintit că ar fi trebuit să aibă grijă, la fel de calm și de prudent, și de orașul al cărui duce fusese.
Printr-o schimbare neporuncită de nimeni, venită din sufletul lui, puterea de a vrăji se transformă în iertare. Prospero spune „Nu!“ magiei care caută ce e ascuns în lume și în schimb alege bunătatea, atentă la cei pe care îi vedem, aici, lângă noi.