Am văzut cum în Furtuna, ultima piesă de teatru a lui Shakespeare, magicianul Prospero și fiica lui, Miranda, trăiau într-o insulă pustie unde fuseseră alungați, cu ani în urmă, de Antonio, fratele lui Prospero. Pe atunci duce al cetății Milano, Prospero era prea pasionat de secretele magiei ca să se mai ocupe de treburile cetății, pe care le lăsa în grija fratelui său. Cu ajutorul regelui napolitan Alonso, Antonio se declară duce la Milano și-i exilează pe Prospero și pe fiica lui. Aceasta crește departe de lume, îngrijită și educată numai de tatăl ei. Două creaturi de basm trăiesc alături de ei, Ariel, spiriduș plin de voie bună, și Caliban, jumătate om, jumătate fiară. După ani și ani de zile, aflând din stele că o corabie în care se află Alonso, Ferdinand, fiul lui, Antonio și curtenii lor va trece pe lângă insulă, Prospero, ajutat de Ariel, stârnește o furtună. Corabia naufragiază, iar călătorii sunt aruncați în diferite locuri pe maluri.
Adus de Ariel lângă locuința lui Prospero, Ferdinand o întâlnește pe Miranda, cei doi se privesc, se îndrăgostesc unul de altul și se hotărăsc să se căsătorească, încurajați și ajutați de bunul ei tată. În altă parte a insulei, Gonzalo, nobil napolitan în conversație cu Sebastian, fratele regelui Alonso, și cu Antonio, ducele impostor din Milano, reflectează la rolul guvernelor și al colonizării. Vrăjiți de Ariel și de muzica lui, Alonso, Gonzalo și ceilalți curteni ațipesc, dar Sebastian și Antonio rămân treji, acesta din urmă îndemnându-l pe Sebastian să-l detroneze pe Alonso, fratele lui, și să ia coroana regatului napolitan. Dat fiind că Prospero și Ariel îi trezesc pe cei care dorm, dezbaterea încetează. Încă și mai lamentabili, Caliban și Stephano, valet bețiv al lui Alonso, fac cunoștință pe scenă, devin prieteni, Caliban începe să bea și el și curând cei doi, amețiți de alcool, plănuiesc și ei o crimă, asasinarea lui Prospero.
Acompaniat de o muzică venind de nu se știe unde, Ariel, deghizat în harpie, privit de sus de Prospero nevăzut de nimeni, recită naufragiaților o prelegere morală. Cântând, Ariel conclude că cei trei vinovați de exilul lui Prospero, anume Alonso, Sebastian și Antonio, vor trebui să se căiască și să-și schimbe purtarea. Alonso înțelege și își deplânge vinovăția, dar Sebastian și Antonio par să reziste.
Plauzibil? Bine înțeles că nu. Să fi greșit autorul, care, cine știe, ar fi crezut în jocul magiei, în forța spiridușilor, în muzica venind de nicăieri? Nici vorbă, ca mulți alți autori din vremea lui, Shakespeare știa ce făcea, iar spectatorii lui – și de fapt și spectatorii și cititorii de azi – înțelegeau și înțeleg sensul acestei piese. Neverosimilă, reprezentarea trădării, a injustiției și a felului în care vor fi demascate accentuează claritatea morală a acțiunii. Departe de a scufunda decorul, actorii și muzica în întuneric și tăcere, basmul, dimpotrivă, aruncă o lumină intensă, supranaturală, asupra lor. Tocmai pentru că nu ne vine să credem literal ce vedem și auzim pe scenă, înțelegem perfect despre ce e vorba, poate chiar mult mai bine decât atunci când citim sau când privim o piesă ce se petrece în lumea noastră, o piesă, să zicem de Ibsen, unde nu e prea clar nici ce vor personajele, nici ce anume le tulbură, nici ce se pregătesc să facă. Adâncurile sufletului? Probabil. Dar cum să ne scufundăm și noi în ele? Cum să înotăm în acest întuneric? În tăcerea lui, uneori întreruptă de suspine și de șoapte? Verosimil, acest gen de literatură, ca de altfel și viața în care trăim, e greu de înțeles. Dimpotrivă, basmul de necrezut al Furtunii, ca și sensul lui, dacă nu chiar sfaturile lui, traduse în viața de zi cu zi, rămân mult mai limpezi.
Iar despre deznodământul acestei lecții magice, rândul viitor.