Romanul lui Yaniv Iczkovits, Fiica măcelarului, are structură picarescă aproape indiferent în jurul cărui personaj se focalizează povestea, de la primul care își părăsește familia, nefericitul Zvi-Meir Speismann, până la cumnata lui, Fanny Kreismann, plecată să îl caute, de la colonelul Piotr Novak din securitatea țaristă, Ohrana, până la colonelul David Pazhari din armata țaristă, fără a îi omite pe alți doi protagoniști, copiii familiilor Abramson și Berkovits, răpiți cu multă vreme în urmă să slujească în aceeași structură militară. Puține sunt personajele acestui roman care nu au atributele unor pícaro, aventurieri de la marginea societății căutând să-și explice mizeria propriului trai prin mizeria morală a complexului social în care trăiesc, pentru că povestea însăși este aruncată în marginalul din care unii eroi pleacă pentru a uita, alții pentru a recupera liniștea vremurilor anterioare, iar alții pentru a parveni. Suntem la finalul secolului al XIX-lea în Imperiul Țarist al cărui declin se resimte la fiece pagină, mai precis pe teritoriul actualului Belarus, într-o zonă locuită de evrei, o comunitate marginalizată și supusă pogromurilor, în care este puțin probabilă îndrăzneala aventurii odată ușor demascată orice amprentă a apartenenței la categoria etnică peiorativ exprimată prin cuvântul żyd. Și totuși, chemați de mirajul depărtărilor și al traiului mai bun, valuri de evrei își părăsesc comunitățile hasidice din imperiu pentru a pleca fie la New York, fie în Palestina. Din acest mediu, din care mulți bărbați ies din familiile tradiționale în căutarea unei altfel de vieți, din micul orășel Motal de pe malul râului Yaselda, care încheagă povestea și o repune ciclic în funcționalitatea istorică – apele ei deschid romanul și tot apele ei îl închid, duc mai departe sau șterg întâmplările, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat – fiica fostului măcelar Meir-Anschil Schechter, Fanny, își părăsește soțul, pe uriașul blând Natan-Berl și pe cei cinci copii ai săi și, însoțită de luntrașul Yoshke Berkovits, al cărui nume de soldat este cel cunoscut în sat, Jijek Breșov, pentru a îl găsi pe cumnatul atras de mirajul Minskului și pentru a obține de la el semnătura de divorț. Nu spiritul de aventură este cel care o mână pe Fanny, cea care exersase în tinerețe arta tăierii rituale în comunitatea hasidică, ci nevoia de libertate, și nu atât pentru sine, cât pentru sora sa, Mende, și pentru comunitatea din care a plecat. În această poveste a căutării luate în vizor de temuta structură de securitate Ohrana, personajele nu se relevă doar prin propria confluență factuală cu firul principal al aventurii, ci ce se devoalează într-un amplu proces de redare a societății prin eroi și prin întâmplări, păstrând proaspăt aerul poveștii indiferent asupra cărui personaj este proiectată lumina atotcunoașterii auctoriale, care face jocurile și așază faptele într-o ordine a continuelor deschideri și provocări. În acest timp, traseul lui Fanny nu este pierdut din vizorul auctorial, ci lăsat în marginal, în povestea în care nu neapărat picarescul întâmplărilor acestei femei din Motal este esența, cât mai degrabă extinderea ei, prin straturile succesive de aventuri, la o comunitate care repetă la niveluri succesive, redate cu un umor inegalabil, unica poveste a respingerii stereotipale. „Lumea e pe marginea prăpastiei, spune undeva Iczkovits, iar ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni nu înseamnă nimic, în comparație cu ceea ce va urma“ (p.488). Un avertisment este întregul roman asupra oricăror practici derivate din prejudecăți asupra grupurilor etnice, un avertisment care, în ciuda prospețimii poveștii și a extraordinarei puteri de a capta cititorul la tot ceea ce se derulează în plan ficțional, poartă în el izul amar al discriminării repetate la scară istorică în raport cu grupurile marginalizate. Acest avertisment este redat fie prin adâncimea faptelor, fie prin simple inserții din învățătura hasidică, de obicei la începutul capitolelor, care deschid diferitele straturi ale poveștii:
„Când Dumnezeu a creat cerul și pământul, întunericul plutea peste tării. Nu a fost nevoie să creeze întunericul, doar lumina. Atotputernicul a luminat până și sufletele nefericite ale oamenilor, chiar dacă au rămas în forma lor primordială, și anume, într-o singurătate teribilă. De aceea i-a creat pe bărbat și femeie, după chipul și asemănarea lui, cu alte cuvinte: «Voi, oamenilor, sunteți incapabili de civilizație. Veți fi cu adevărat ființe omenești abia în clipa în care veți fi învățat să trăiți împreună în armonie»“ (p.197).
Pledoaria lui Iczkovits se construiește cu inteligență prin redarea detaliului semnificativ pentru acest tip de comunitate și pentru lumina care încă nu a pătruns în sufletul celor dedați la comportamentul discriminatoriu. Analiza sa fină nu distinge între bine și rău pe rațiuni etnice. Fiecare personaj și fiecare comunitate trec prin filtrul unei rafinate expuneri în lumina morală care depășește orice posibilă amprentă prejudicativă. Ironia nu lipsește din povestea devoalării luminii, cum nu lipsește nici profunda reflectare filosofică asupra adevărurilor aparent simple ale relațiilor interumane și implicării comunitare. Ele transformă aventura picarescă a lectorului, devenit părtaș la cea a fugarilor din Motal. Portretul în mișcare al decadentei aristocrații din Sankt Petersburg, extinderea virală a ideilor comuniste împotriva cărora luptă Ohrana, al cărei departament regional pe guberniile Grodno și Minsk este condus de Piotr Novak, dar mai ales remarcabila descriere a unei armate țariste a cărei principală virtute este obediența sunt fresce așezate pe tencuiala încă umedă a istoriei, văzută diferit la peste un secol distanță, când fiecare dintre tendințe a dus la un eșec masiv al umanității, al luminii care lipsește din sufletul frământat din materia primordială, neluminată, a individualismului și singurătății. Nu lipsesc nici modelele de bună practică morală, dar ele sunt tăcute și ascunse în firul principal al poveștii de lumina prim-planului. Jijek Breșov este unul dintre ele, dar uriașul tăcut este devoalat pe parcurs, niciodată complet, niciodată direct, ci prin prisma faptelor sale bune văzute din perspective diferite de ochii celor care au beneficiat direct sau indirect de pe urma acestora.
remarcabilă este documentarea lui Yaniv Iczkovits, care reconstruiește societatea decadentă de dinainte de revoluția rusă în coerența rară a unor puncte de vedere diferite, dar convergente, contribuind fiecare dintre ele la configurarea unui întreg ficțional în maniera în care unul dintre cei mai importanți scriitori evrei ai tuturor timpurilor, Șalom Aleihem, el însuși născut în Imperiul Rus, în gubernia Poltava, a zugrăvit lumea comunităților evreiești din micile orașe ale Răsăritului european, lumea „kleine menșelech“ din care provenea și care a ieșit la lumină, cu același umor și cu același realism, ba poate cu mai rafinat umor și cu mai fină tăietură rituală în scriitură în unul dintre cele mai frumoase romane ale ultimilor ani, Fiica măcelarului. Această tăietură rituală face obiectul multiplelor interpretări plecând de la însuși titlul romanului, de la însăși practica însușită de Fanny, fiica măcelarului, iar în ceea ce îl privește pe autor – ceea ce face obiectul interesului nostru analitic –, tăietura poveștii are aceeași finețe. Remarcabilă este, de asemenea, privirea ironică îndreptată asupra practicilor mărunte din comunitatea evreiască vorbitoare de idiș, care interpretează cuvântul învățăturii după propriile percepții, dând sens unei diversități de perspective, și a modului în care această autoironie – din perspectiva comunității privind – nu aduce atingere identitară, ci întărește identitatea și produce lumina socială necesară. Mă voi opri în a exemplifica nu prin gândirea fugarului Zvi-Meir, ci prin cea a cantorului Schleiml, personaj prins în vâltoarea poveștii, incapabil să iasă din ea și fericit să rămână acolo, indiferent de iminența pericolului:
„Dar Schleiml Cantorul e convins că cei mai mulți dintre oameni nu înțeleg că trupul e acela care se separă de fapt de suflet,ofilindu-se, deoarece oamenii se agață încă de la vârste fragede de caznele lor mentale, până într-acolo încât, asemenea tovarășilor lor de călătorie, tulburarea le neagă plăcerea produsă de pâine și cartofi […] Spre deosebire de ei, cantorul are sufletul lipit de trup, iar atunci când cel de-al doilea cere mai multă pâine, primul se supune. Iar când trupul cere mai mulți cartofi, sufletul spune: n-are niciun sens să tragi de timp. Și, când trupul întreabă dacă există și vreun strop de alcool, sufletul îi răspunde vesel, de ce nu? În orice caz, ia pe săturate“ (p.222).
Încărcat de detalii istorice, umplut până la refuz de prezențe și absențe în toate formele în care spațiul ficțional le poate expune pentru a reflecta condiția comunităților marginale și condiția umană în ansamblu, romanul lui Yaniv Iczkovits este o adevărată arcă a salvării comunitare.