„Vai ce m-ai speriat! De când ești acolo, Gondō-san? – De la început. – Scuze, nu te-am observat.“ (p. 189). Insesizabilă ori ignorată, ambiguitate păstrată până la final, naratoarea din romanul Femeia cu fustă violet, care își spune (complementar?) Femeia cu pulover galben, ține un fel de jurnal pătimaș combinat cu un dosar de urmărire. Ea o supraveghează îndeaproape pe Femeia cu fustă violet, în ritualul său tăcut și imperturbabil, ca o pantomimă: în parc, unde se regalează săptămânal cu brioșe cu cremă de lapte și unde copiii încearcă să o coopteze în jocul lor; pe stradă, unde alunecă prin mulțime ca un patinator experimentat; în blocul amărât în care stă cu chirie. A reconstituit chiar și „graficul ocupațional“ al Femeii cu fustă violet: știe câte joburi a schimbat în ultimul an și, atunci când se lămurește că șomează, o orientează subtil, lăsându-i pe bancă anunțuri de angajare, atârnându-i de clanță eșantioane de șampon, astfel încât să fie prezentabilă la interviuri. Odată angajată la hotelul la care – ne luminăm – naratoarea însăși lucrează, Femeia cu fustă violet devine tridimensională, prinde viață și voce, se adaptează la convențiile și la „religia“ mediului. Aerul de familie care circulă între romanul lui Natsuko Imamura și cel al lui Sayaka Murata, Femeia minimarket, recompensat de asemenea cu Premiul Akutagawa (2016), e legat mai ales de descrierea „lucid-electrocutată“, într-o satiră ușor decalată, a universului muncii din societatea niponă „post-umană“, în care servitutea voluntară a angajatului înseamnă că acesta își orientează existența după „murmurul“ organizației – al minimarketului/instituției hoteliere, după caz.
Inițial susținută de celelalte menajere, Femeia cu fustă violet ajunge ținta ostilității lor când se află că are o relație cu directorul. Nu știm dacă acuzele care i se aduc de furt și escaladare a violenței avându-l ca victimă pe director (acțiune încadrabilă în categoria infracțiunii din culpă, întrucât acesta se alege doar cu o spitalizare) sunt relatate cu obiectivitate sau dacă ele nu sunt exclusiv fantasme în mintea incandescentă a naratoarei. Femeia cu pulover galben e o „acompaniatoare“ a Femeii cu fustă violet. Spre deosebire însă de acompaniatoarea din romanul Ninei Berberova, ea nu vrea să se răzbune pe lume pentru identitatea sa improbabilă, pentru lipsa de valoare în ochii celorlalți, ci, ceva mai „optimistă“, speră într-un aport de identitate, pe baza căruia să poată da, în fine, vieții propria inflexiune. În acest sens trebuie citit, poate, finalul romanului: parcă transgresând rama unei stampe, naratoarea ocupă în parc „locul special rezervat“ Femeii cu fustă violet, scoțând dintr-o pungă o brioșă cu cremă de lapte.
Aparent accesibil, romanul lui Natsuko Imamura ridică destule semne de întrebare. Teme ca voyeurism, manipulare, dinamica invidiei, control și supraveghere „matricială“ în corporații, melancolie și singurătate în post-umanism nu sunt deloc lipsite de semnificație, însă nu justifică o lectură psihologizantă ori politic-angajată. După „forma mentis“ a hotelurilor-capsulă inventate de japonezi în anii ’70 (cu camere ieftine, de mărimea unui pat și mai joase de un stat de om, arătând ca niște sertărașe de dormit), menționate de altfel și de naratoare, Natsuko Imamura înghesuie, comprimă, elimină, rezultând un roman alert, vizual, cu decupaje și elipse care fac ca textul să pară „adunat“ din bulele de bandă desenată manga. E o tehnică aptă să redea vocea naratoarei, aparent uniformă, compactă, dar care, ascultată cu atenție, se dovedește a fi „făurită“, „reunită“. În primele paragrafe, și datorită utilizării unui limbaj juvenil-colocvial, impresia e de persoană foarte tânără, însă rapid ne dumirim că avem a face cu o femeie care probabil are, la fel ca ținta sa, „pete maronii de vârstă“, „păr uscat și lipsit de strălucire“. Vocea naratoarei e cea a unei juvenile încremenite în proiect. Femeia cu fustă violet debutează ca o pălăvrăgeală ușoară, adolescentină, solară, dar, pe negândite, narațiunea devine neliniștitoare, un delir desfășurat în clar-obscur. Tonul neutru-crispat, paranoid, care ocupă treptat spațiul, dă cititorului frisoane, în mod bizar cu atât mai mult cu cât textul are o doză semnificativă de umor (e drept, unul mai bizar, mai „japonez“). Într-o manieră destabilizatoare, scriitoarea se amuză să propună piste de lectură puțin credibile, chiar „ratate“, de pildă aceea că naratoarea e cvasi-invizibilă și cu toate acestea stă aproape lipită de ținta sa, să treacă pe neștiute de la instanța naratorială la cea auctorială (în definitiv, doar autorul poate sufla în ceafa personajului, rămânând în același timp excentric ficțiunii), să ne dirijeze privirea spre Femeia cu fustă violet, pentru ca brusc să constatăm că, în fapt, o contemplăm de ceva timp, mesmerizați, pe cealaltă, pe cea insesizabilă.