Am recitit acum câtva timp biografia Maria Stuart a lui Stefan Zweig (Editura Polirom, 2020), în vechea și admirabila traducere a lui Eugen Relgis, apărută, probabil (editorul actual nu precizează data), la Editura Cugetarea, între cele două Războaie Mondiale. Este ediția care mi-a căzut în mână pe vremea adolescenței mele, când împrumutam săptămânal un braț de cărți de la Biblioteca Orășenească din Rm. Vâlcea, după ce le citisem pe toate cele aflate în casă. Am confruntat, poate că e mult spus, în orice caz, nu cu intenție de la început, ci fiindcă așa mi-a venit pe parcurs, cele două lecturi, despărțite de aproape 70 de ani. Îmi aduc aminte foarte bine de ceea ce mă impresiona în biografiile, nu știu de ce numite romanțate, datorate lui Zweig, Maurois și altora, sau în romanele istorice ale lui Walter Scott (Ivanhoe mi-a fost carte de căpătâi o vreme), ca să nu mai vorbesc de piesele de teatru cu subiect istoric ale lui Hugo, pe care le ascultam la emisiunea Teatru Radiofonic, după ce le citisem în franceză (aflate în biblioteca neuitatei mele strămătuși). Intriga (un cuvânt folosit de criticii literari, pe care nu-l cunoșteam atunci) era aceea care îmi reținea întreaga atenție. Nu imaginația, nici, cu atât mai puțin, stilul (alt cuvânt al cărui înțeles profesorii mei nu ni-l explicaseră). Intriga înseamnă acțiune, partea dinamică, adică, din orice proză, succesiunea întâmplărilor. Mai ales că încercam să scriu eu însumi romane istorice. Am păstrat primele pagini, cred că atâtea am reușit să scriu, dintr-un roman intitulat Viața lui Dimitrie Cantemir, domnitorul din opera căruia citisem câte ceva. (Rugat să găsesc un logo pentru tabloul cu absolvenții clasei mele, am propus, și a fost acceptat, următorul citat din Cantemir: „Sufletul odihnă nu poate avea până ce nu află adevărul, oricât de cu trudă i-ar fi a-l dobândi.“) Îmi închipuiam că încercările mele se vor fi pierdut (am fost totdeauna neglijent cu lucrurile mele!). Din fericire, le-a păstrat mama și le-am descoperit după moartea ei. Cu această ocazie, am constatat un lucru care m-a stupefiat: stilul curat sadovenian al narațiunii mele istorice. De care, evident, nu fusesem conștient când scriam.
Sunt sigur că același lucru mi s-a întâmplat acum, reluând lectura romanului lui Stefan Zweig: dincolo de tragedia nefericitei Regine a Scoției, pe care am urmărit-o cu sufletul la gură în adolescență, am avut revelația unui stil. Mi-am dat seama din prima clipă că nimeni nu mai scrie astăzi așa. Am citit între timp și alte biografii celebre, cum ar fi cele ale lui Henri Troyat sau Paul Johnson, mai recente decât Maria Stuart, în care n-am regăsit același stil, nobil, elegant, un pic fastuos, „înalt“, cum spun lingviștii, dar foarte potrivit cu tragedia care se petrece la Curțile Regale din Franța, Scoția și Anglia secolului XVI. Îmi răsunau în urechi vocea lui Mihai Popescu și a Ginei Patrichi din emisiunea Teatru Radiofonic, declamând replicile din Don Carlos sau din celelalte piese ale lui Hugo. Deși nu există nicio brumă de declamație în Maria Stuart, doar o noblețe a limbii, astăzi neobișnuită, care poate părea unora desuetă, dar care mie mi se pare a fi, și nu numai pe măsura subiectului, absolut încântătoare. Trebuie să recunosc că noua lectură mi-a făcut o plăcere aproape fizică, dacă mi-e permis să mă exprim așa. Nu se putea un stil mai adaptat personajelor și situațiilor, aparținând, toate, unei lumi care nu mai există, dar care își trăiește cu demnitate regală tragediile. Nu e lumea antică a lui Corneille sau a lui Racine, dar tragedia presupune aceeași noblețe a spiritului și a comportamentului.
Este, în definitiv, și stilul corespondenței dintre Maria Stuart și Elisabeta, surori vrăjmașe în eternitate, pe care, reproducându-le, Stefan Zweig și le „însușește“, topindu-le în stilul propriu. N-am acces la engleza lui Shakespeare, contemporan, ca și Ronsard, al Mariei Stuart și al Elisabetei, ca să o pot compara cu limba autorului biografiei. Ceea ce este ușor de remarcat totuși este forma umanist-clasică a stilului lui Zweig, bogăția referințelor la Antichitate, dar și la Shakespeare sau la poeții Pleiadei franceze, la mitologie, la istorie sau la literatură. Pe scurt, cum am mai spus, noblețea stilului.
Nu pot să închei fără a face câteva considerații legate de biografiile literare. Biografiile sunt, în general, de trei feluri: biografii propriu vorbind critice, documentare, „tehnice“; biografii așa-numite romanțate, din care nu lipsesc epicul și o anumită doză de ficțiune, ceea ce le apropie de literatură, dar le îndepărtează de spiritul critic; și biografii în care combinației de documentar și narativ se i se adaugă, ici-colo, un mod „liric“ de exprimare, în manieră călinesciană, pe care o putem boteza biografie romanescă. Maria Stuart ilustrează formula din urmă, fiind, ca și Viața lui Mihai Eminescu, temeinic documentată, dar semănând, totodată, foarte bine cu un veritabil roman biografic, din care, asumată ca atare, face parte și ipoteza psihologică. Până la urmă, asta explică și stilul cărții lui Stefan Zweig.