Autor de teatru și actor canadian, Norm Foster apare în volum pentru prima dată în limba română, cu Teatru, la Editura Creator din Brașov, în traducerea și adaptarea unei echipe: Costin Manu (care semnează și prefața lucrării), Claudia Motea (care semnează postfața), Emanuel Petrescu și Elena Mitulescu. Chiar dacă cele cinci piese incluse în volum sunt pentru prima dată publicate în limba română, dramaturgul canadian a mai fost tradus anterior și jucat pe scenele românești, începând cu Teatrul Nottara și cu piesa Praf de stele, în regia lui Lucian Sabados, în traducerea aceleiași Claudia Motea, ea însăși actriță, cu dublă cetățenie, română și canadiană, și scriitoare. Norm Foster este un dramaturg foarte cunoscut și apreciat în Canada și Statele Unite ale Americii pentru comediile sale mereu punând în dezbatere condiția umană, în variate forme de abordare și prin apel la variate tipologii caracteriale. La concurență cu americanul Neil Simon, mult mai jucat pe scenele teatrelor din România, Norm Foster este autorul unor comedii rafinate, elegante, în care coparticiparea publicului este antrenată inteligent. Textele incluse în antologie sunt unele dintre cele mai cunoscute ale autorului canadian, printre care mai vechea Frații Melville, devenită deja un clasic al scenelor de peste Atlantic, Șase renovări, Lista iubirii, Doi la azil și Pe numele mic, jucate în numeroase limbi și în numeroase țări, pe ambele emisfere.
Piesele lui Norm Foster au un aer clasicizant, o patină romantică, sub care, odată decojită, se întâlnește suculența raporturilor firești, redate cu umor, în care comicul și tragicul (bine gestionat) nu intră în concurență. De pildă, în piesa din 1984, Frații Melville – o piesă bogată în indicații scenice, nelăsând foarte multă libertate în setting regizorului –, ceea ce părea a se așeza în limitele dialogului dintre frații Lee și Owen, veniți la pescuit în cabana unchiului lor, se transformă într-o poveste în patru, în care, în firescul discuțiilor dintre tineri, se insinuează problemele unei societăți resimțite cu aceeași simplitate și oarecare detașare de toți, dar, mai ales, se insinuează fiorul morții. Ceea ce trece de norma middle-American subjects reorganizează povestea. Dialogul dintre frați se amână și se reia, rămâne suspendat în timp ce se derulează, poziționează față în față registre și tonalități diferite, trece drama sub valurile în mișcare ale abordării superficiale, în coaja cotidianului. Umorul fin retușează contururile și rescrie în termenii unui umanism suspendat, dar cărnos, corpolent, întreaga desfășurare scenică. Menținerea la suprafața faptelor, mascarea gravității în banal sunt excelent mânuite artistic de Norm Foster. Similar se întâmplă și în cazul piesei Șase renovări, dar aici se instaurează alte temeri. Mai puțin strictă în organizarea didascaliilor, adică mai liberă din punctul de vedere al constrângerilor auctoriale asupra regiei – Norm Foster este, totuși, cel mai jucat dintre autorii de teatru din Canada –, piesa aduce în prim-plan trei cupluri de vârste diferite, proiectând un alt spațiu problematic (în ciuda vârstei mai înaintate a eroilor acestei piese, între scrierea celor două texte este o diferență de circa 35 de ani; spectrul problematic se modifică la suprafață, rămânând, în profunzimea lui umană, același, chiar dacă în toate piesele sale Foster se focalizează pe generația Baby boomers), care au mai multă libertate de manevră în trei spații succesive, propriile lor locuințe. În casele în renovare ale celor trei cupluri, se produce adevărata renovare interioară pentru fiecare dintre cei șase protagoniști ai piesei în parte. Într-o societate însingurată, antrenând personaje individualiste, oportuniste, întâlnirea celor trei familii este motivată în spiritul alinierii la norma egoistă. Nevoia de relații sociale dincolo de cadrul familiei, alimentată de porniri individualiste, creează cadrul psihologic adecvat pentru a se discuta despre renovare interioară. Starea de renovare este cea care caracterizează derulările, pigmentate cu umor, în întrepătrundere ingenioasă, în care unul dintre personaje este psiholog și în care fiecare experimentează, prin devoalare, autocunoașterea. Nevoia de renovare, redată fragmentar, prin fiecare cuplu în parte, apoi, în cadrul comun, prin fiecare individ în parte, nu presupune renovarea în sine, ci doar conștientizarea situării într-un parcurs. Or, tocmai această surprinzătoare devoalare este cea care angajează deopotrivă umorul și angoasele.
Piesa Lista iubirii din 2004, publicată distinct și jucată pe numeroase scene din Canada și de aiurea, deși păstrează decorul domestic specific lui Norm Foster, evadează în fantastic. Doi bărbați maturi discută pe marginea unei liste de atribute ale femeii ideale, iar lista unuia dintre ei produce apariția unei necunoscute, cu numele primei iubiri (Justine), îndeplinind toate aceste trăsături. Orice modificare ulterioară pe listă asupra trăsăturilor femeii ideale o transformă pe Justine în acord cu cerințele lui Bill. Piesa invocă un Pygmalion reinterpretat (altfel decât de G.B. Shaw), adus din mitologia greacă în realitatea cotidiană a unui mare oraș nord-american (probabil Toronto), în care simpla dorință notată e în măsură să schimbe realitatea, în care prezența femeii fantomatice dă bătăi de cap celor doi protagoniști, care trăiesc cu impresia că au dat viață unei creaturi monstruoase, rezultate din propriile gânduri:
„Bill: Nu ți-am spus?
Leon: Doamne! Deci, noi am inventat-o pe femeia asta?
Bill: Am inventat-o pe de-a-ntregul.
Leon: Maică Precistă! Și acum ce facem? […]
Bill: Îi dăm înainte.
Leon: Dar tu ce-ți închipui, că ne-am suit în troleul greșit? Nu putem să-i dăm înainte. Am creat o ființă vie, Bill. Asta e o responsabilitate enormă. Nu, nu-mi place deloc planul ăsta.
Bill: Nu-ți place? A fost ideea ta, din capul locului!
Leon: Ei, na! Nu, eu doar am vrut să-ți găsesc o femeie. Nu am vrut să creez una. Creația nu e de nasul nostru, nu crezi?“ (pp.338-339).
Constructul fabulatoriu poartă în el meditații subtile asupra condiției artei și a creatorului – mitul lui Pygmalion nu este gratuit invocat –, dar suprafața textului creează situații de un comic spumos, autentic. La fel de profundă ca angajare subterană, ca potențial de reproducere în ecou a unor replici cu valențe corozive este și piesa mai nouă, din 2015, Doi la azil, o poveste tot cu două personaje masculine și o femeie (fiica unuia dintre cei doi), dar în care ironia este mai rafinată, în care alternează stările de bună dispoziție cu cele de tristețe, în care cu cât scenele în registru serios induc o anumită așteptare, cu atât și umorul devine mai subtil. În piesele mai noi, indicațiile scenice sunt tot mai sărace, setting-ul devine intuibil – atât din perspectiva contextului fizic, cât și a atmosferei în care se produc dialogurile –, iar replicile tot mai consistente, mai adânci. Aparent îndepărtate de tematica singurătății, bătrâneții, morții, comedia Pe numele mic, cea care încheie antologia lui Norm Foster, aduce față în față un scriitor și menajera lui, ajunși în ipostaza de a se cunoaște. Rafinamentul poveștilor paralele și încercărilor de analiză comparată (domnișoara Hopperstaad, o fină observatoare a faptelor) sau de deducție logică (scriitorul romanelor de spionaj, Kilbride, un fin analist), păstrate în mare măsură la suprafața derulărilor, dar cu serioase crevase în ambele reflectări ale propriilor vieți, purtătoare de temeri, de angoase, este dublat de rafinamentul personajelor, care nu alunecă în agresivitate, care păstrează un mister neelucidat până la final. Cei doi protagoniști sunt rezultatul unei scrieri elegante, păstrate la suprafața frivolității, dar producând, prin narativele paralele, un amplu sistem de oglinzi prin intermediul căruia să poată fi adusă în prim plan ființa umană în toate fațetele posibile, reflectată ca expresie a unui joc subtil de sentimente și inserții ironice.
Amintind vag, prin multitudinea de nuanțe surprinse cu mijloace puține, prin amestecul de prezențe și aparențe, prin inserția gravului, tragicului în cotidianul lipsit de adâncime morală și de empatie, de clasicul dramaturgiei nord-americane, Tennessee Williams, Norm Foster surprinde prin capacitatea de a răspunde cerințelor unui public digerând în comun compoziția scenică pusă în operă, dar lăsând și pentru acasă merinde pentru minte și suflet, lăsând teme deschise, întrebări fără răspuns, creând situații indecidabile, umanizând orice prezență. Într-un continent cucerit de cinematografie, încăpățânat să dea viață efemeră unor personaje luminând sporadic scena, Norm Foster propune, înainte de orice punere în scenă, o carte care poate fi citită cu același entuziasm ca cel al coparticipării ca spectator la spectacolul montat indiferent unde, indiferent în ce limbă.
Erată
În numărul 28 al revistei noaste, dintr-o regretabilă eroare, numele traducătorului romanului „Cartea Caselor“ a apărut eronat. Facem acum cuvenita rectificare: traducătorul, din limba italiană, al cărții apărute la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“, este Mihai Banciu.
În numărul 32 din România literară, în caseta tehnică a volumului de dialoguri dintre Mario Vargas Llosa și Gabriel García Márquez este menționată greșit editura la care a fost publicată această carte. Cu scuzele de rigoare, rectificăm: cartea a apărut la Editura Humanitas Fiction.