Câteva recente manifestări new- yorkeze – de dimensiuni relativ modeste și fără prea multe puncte comune – au fost centrate în jurul ideii de reconstituire a unor lumi rezolute prin perseverență curatorială, cu ajutorul unor metode științifice noi și sofisticate sau prin experimente artistice în sine.
Este de mult cunoscut că sculpturile Antichității mediteraneene ( din marmură, bronz sau teracotă) au fost concepute pentru a fi acoperite cu un veșmânt policrom. Culorile semnalau nu doar o percepție a frumuseții diferită de a noastră, dar aveau în plus și conotații legate de sănătate, caracter sau inteligență… Cu toate acestea, ideea că sculpturile grecești sau romane din marmură erau nu albe și „imaculate“, ci acoperite de un strat de culoare, este încă și astăzi greu de acceptat, adevărul contrazicând o imagine idealizată care a evoluat în conștiința publică vreme de secole. Mitul sculpturilor neprihănite de pigment își are originea în realitatea expunerii acestora, vreme de milenii, vicisitudinilor climatice. Vântul și ploile au distrus culorile și elementele decorative. Omul a ajutat însă natura: puținele urme rămase au fost de multe ori curățate pentru că distrăgeau atenția privitorilor de la puritatea formelor.
Un experiment propus de Muzeul Metropolitan ( „Chroma: Ancient Sculpture in Color“) amplasează o serie de modele ale unor vechi statui reconstituite în toată splendoarea lor coloristică printre exponate originale cu tematică similară din bogata colecție de antichități a instituției. Aceste plăsmuiri, care îți atrag imediat atenția, sunt rodul investigațiilor de decenii ale principalului curator al manifestării, prof. V. Brinkmann, directorul Departamentului de antichități al Colecției Liebieghaus din Frankfurt pe Main. Acuratețea lor a fost confirmată de analize tehnice amănunțite, de comparații cu mărturii contemporane (Pliniu), cu portrete pictate în Egiptul ptolemeic (așa numitele portrete Fayum) sau cu imagini ale sculpturilor reproduse pe ceramici din aceeași epocă. Cu toate acestea, impresia de discordanță, de lipsă de armonie este greu de evitat și este de înțeles de ce anumiți privitori, cu sau fără idei preconcepute, pot cataloga amestecul pestriț și țipător de culori ca fiind la marginea kitsch-ului!
Axându-se pe câteva teme principale, cum ar fi materialele și tehnicile folosite în Antichitate pentru obținerea policromiei sau semnificația paletei coloristice, manifestarea este doar aparent doctă și aridă. Dimpotrivă, s-a dorit o implicare cât mai deplină a vizitatorului. Organizatorii s-au referit pe larg la noi metode științifice – expunerea la surse de lumină de diferite frecvențe – care au înlocuit mai vechile și mai intruzivele metode chimice, permițând astfel obținerea unor rezultate spectaculoase. Doritorilor li se explică, cu exemple, cum au fost descoperite urme ale unor pigmenți. Mai mult, li se oferă prilejul de a pătrunde într-o „realitate augmentată“ – sintagmă de mare succes în ziua de azi – și de a urmări cum un sfinx oarecare din colecția permanentă a muzeului își „îmbracă“, pas cu pas, stratul de culoare.
Organizată tot de Metropolitan împreună cu Muzeul de Artă Modernă din San Francisco, „Bernd & Hilla Becher“ este o retrospectivă a creației acestui cuplu de artiști care vreme de mai multe decenii au colaborat la realizarea unor imagini fotografice aparent banale și desuete dar, de fapt, de o mare intensitate și subtilitate. Evitând cu obstinație culoarea și aparatura sofisticată, cei doi – Bernd (1931-2007) și Hilla (1934-2015) – au fotografiat cu o îndârjire de entomolog tot felul de clădiri triste, vestigii ale unei civilizații industriale pe cale de dispariție, atât în Europa occidentală, cât și în America de Nord: furnale, turnuri de răcire, silozuri, antrepozite. Fără să fie clar dacă asta le-a fost țelul, poți reconstitui cu ajutorul acestor instantanee nesofisticate, o lume ale cărei urme le mai regăsești doar cu mare greutate, la fel cum poți reconstrui o imagine a Germaniei interbelice din portretele lui August Sander sau una a Parisului de la încrucișarea secolelor al XIX-lea și al XX-lea din peisajele urbane ale lui Eugène Atget.
Fotografiile, ancorate în istoria artei, în seriile lui Monet sau Eadweard Muybridge, înrudite cu lucrări create la umbra preceptelor minimalismului sau conceptualismului, sunt departe de a avea doar o valoare documentară. Granița dintre obiectiv (același cadraj, aceeași lumină neutră, imagini mereu frontale) și subiectiv nu este niciodată clar precizată în opera Becher-ilor mai ales atunci când montează aceste imagini similare – la care ei înșiși s-au referit ca „sculpturi anonime“ – în grile de dimensiuni diferite (de la 4 la 30 de fotografii) pe care le numesc „tipologii“. Tocmai această ambiguitate, tensiunea aparent nerezolvată dintre particularități individuale și uniformitatea ansamblului, oferă acestor „tipologii“ un farmec cu totul special și reprezintă esența influenței lor asupra unei generații mai tinere de artiști fotografi – Thomas Struth, Andreas Gursky, Candida Höfer sau Thomas Ruff – care au fost elevii lui Bernd Becher la Kunstakademie din Düsseldorf.
La Muzeul de Artă Modernă, o manifestare mai degrabă neobișnuită și-a propus să reconstituie circumstanțele în care a fost creată și, totodată, să comenteze despre posteritatea uneia dintre lucrările majore ale lui Matisse: Studioul roșu (1911). Privită astăzi ca una dintre cele mai importante lucrări de la începutul secolului al XX-lea din colecția muzeului new-yorkez, pictura a fost desconsiderată pentru mulți ani. Concepută pentru a decora locuința moscovită a magnatului rus Serghei Șciukin – cel mai important susținător al lui Matisse – comanda a fost respinsă de acesta pentru că „preferă picturi cu personaje“. Studioul roșu a stârnit ultragiul criticii și spectatorilor atunci când a fost expus la a doua expoziție post-impresionistă de la Londra (1912) și la celebra Armory Show din New York (1913). Rămas nevândut în atelierul pictorului, tabloul își găsește un loc, după 1926, într-un club de noapte londonez, de unde este cumpărat de MoMA în 1948. Aici tabloul își asumă rapid rolul de a „contrabalansa“ Domnișoarele din Avignon, cele două imagini fiind percepute ca o ilustrare a dihotomiei Picasso-Matisse (sculptural vs culoare; structură vs decorativ). O generație de tineri artiști – Mark Rothko, Ellsworth Kelly, Barnett Newman – în căutarea propriului drum (care se va numi în curând expresionism abstract) găsesc un model demn de urmat în acest Studioul roșu, pânză de mari dimensiuni, practic pictată într-o singură culoare – un opulent roșu venețian –, aproape total lipsită de perspectivă, de tridimensionalitate… Imaginea pendulează între iluzoriu și palpabil; există colțuri dar nu umbre; diferența dintre podea și pereți este greu de identificat; sunt linii directoare înscrise în suprafața pictată care nu duc nicăieri… Privind tabloul, ai impresia că ești în interiorul minții artistului care vrea să spună ceva, dar nu știe nici el exact ce…
În același timp, poate nostalgic, Matisse „agață“ pe pereții Studioului roșu o serie de imagini schițate ale unor lucrări ale sale, mai vechi sau mai noi, de care era înconjurat în atelierul din suburbia pariziană Issy-les-Moulineaux (construit cu sprijinul lui Șciukin și loc de naștere pentru toată producția sa dintre 1909 și 1917, când se mută la Nisa). Schițele au fost destul de precise încât au permis curatorilor expoziției să identifice și să aducă la New York ( cu un remarcabil efort) picturi și sculpturi incluse în Studioul roșu, precum și o seamă de elemente de mobilier, toate reunite acum pentru prima oară după ce au părăsit atelierul lui Matisse. În expoziția de la MoMA, celelalte exponate înconjoară tabloul în care sunt „citate“, vizitatorul putând „naviga“ printre ele, precum printre niște peștișori roșii adăpostiți într-un bol circular, una dintre imaginile incluse adesea de Matisse în lucrări din perioada respectivă…
De ce pictorul a ales aceste lucrări și nu altele, este neclar… Corsica, vechea moară este un mic ulei pictat în 1898 sub semnul poantilismului. Regăsești deja aici simțul pentru culoare al autorului, dar lucrarea este nesemnificativă… Predilecția lui Matisse pentru juxtapunerea îndrăzneață a unor culori contrastante este vădită în varianta originală a Tânărului marinar… Combinația de culori din Le Luxe (II) este mult mai subtilă în tabloul propriu-zis decât în imaginea transfigurată în panoul din centrul sălii… Trei mici sculpturi te duc cu gândul la Nudul albastru (amintire din Biskra), tablou nemenționat în Studioul roșu și deci neinclus în expoziție, dar care exprimă, mai bine decât orice altă lucrare, talentul unic al lui Matisse de a îmbina ilustrativul și decorativul, în fapt tema actualei manifestări.