După știința mea, Gabriel Caloian este printre puținii artiști plastici ieșeni din generația relativ tânără care a renunțat la orice formă de contract social, consacrându-se cu totul și cu totul artei. Și asta nu a făcut-o doar o dată, ci, mânat de instinct, el și-a abandonat slujba de mai multe ori. Odată când era profesor la o școală aflată la 40 de km de Buzău, de unde a plecat după aproximativ un an, înscriindu-se la Facultatea de Arhitectură din București, pe care însă a frecventat-o doar timp de doi ani, după care s-a retras venind la Iași, pentru a urma cursurile Facultății de Arte Vizuale și Design.
Și a doua oară, când a renunțat la postul de librar, alegând profesia de liber cugetător și de artist al foamei, în sensul strict kafkian al cuvântului. Ajungând aici, trebuie să mai precizez că tânărul Gabi Caloian ar fi vrut să-și încerce norocul la București, deși Bucureștiul nu-l atrăgea, dar a aflat că, la Facultatea de Artă din capitală, 90% dintre concurenți reprezentau fiii și fiicele deputaților și senatorilor, precum și alți feciori și fecioare de bani gata, care, nu se știe din ce pricină, indiferent dacă aveau sau nu chemare spre artă, voiau să aibă o patalama purtând sigla Facultății de Artă la mână, drept care părinții lor ungeau atât de bine roțile sistemului, încât intrau la facultate pe bandă rulantă. De aceea, exista printre studenți o vorbă: „La arte nu se intră decât cu BMW. Îl trimiți în plic la examen, apoi vii și tu, și nu ai niciun fel de probleme.“ Ce-i drept, mulți dintre beizadele posedau un oareșicare talent, nu erau lipsiți cu totul de farmec, fetele aveau picioare lungi, bust subțire, sâni și buze silicoanate. Dacă le picai cu tronc, om te făceau.
Desigur, a fost o pierdere mai întâi pentru Humanitas, unde Gabriel Caloianu s-a inițiat însușindu-și meseria de librar, apoi și pentru Librăria Cartea Românească , de unde artistul a demisionat, luându-și lumea în cap.
Pictorul prinsese meseria de librar din zbor, dar lucra ca un profesionist desăvârșit. Cotoarele și mai cu seamă titlurile cărților exercitau asupra minții și spirtului său aceeași fascinație pe care o exercită simpla vedere a clapelor pianului asupra degetelor unui pianist. Chiar și trezit în toiul nopții, năuc încă de somn, un instrumentist obsedat de meseria sa poate cânta, concomitent, la mai multe instrumente muzicale deodată, substituind o orchestră ascunsă undeva în spatele simțurilor sale. Un lucru similar se întâmpla și cu graficianul Gaby Caloian metamorfozat în librar: bâjbâind prin întuneric, mâinile sale somnambule găseau cărțile rătăcite prin diverse colțuri ale librăriei lui aflate într-un spațiu așezat undeva între vis și realitate, le ștergeau de amprente și le așezau la locul lor în raft. Apoi mai era vorba și de numele autorilor, și de chipurile, și de gesturile cititorilor ce-și proiectau umbra în vitrina luminată de reclame a Librăriei Cartea Românească de pe bulevard.
Lucrând ca librar, Gabriel Caloian învățase să citească atât pe verticală, cât și pe orizontală, orientându-se după forma și pulsațiile literelor. Reținea paragrafe și pagini întregi de roman, de poezii sau de eseuri, ba chiar și de lucrări științifice mai mult sau mai puțin anoste din domeniul vast al acusticii și medicinii bucale.
Meseria de librar îi intrase în sânge, și faptul acesta îl enerva peste măsură, căci adevărata sa pasiune era, totuși, pictura. Însă pictorul Gabriel Caloian nu voia să-și neglijeze arta de dragul unei meserii străine modului său de a fi. Și apoi, meseria de librar nu era nici prea bănoasă, și nici nu-ți oferea prea mari satisfacții; astfel că, atunci când a renunțat la slujbă, pictorul a chiuit pe străzi de bucurie.
Scăpase de stres și corvoadă. Scăpase și de supraveghere, și de cititori prea insistenți. Scăpase chiar și de Emil Brumaru și de spectrul său, care, din când în când, pogorând ca un duh din țara umbrelor potopite de neant, venea în mod regulat la librărie și, inspectând cu migala lui obișnuită rafturile de cărți, îi lua la rost pe angajați, căutându-le nod în papură. Așa făcea și în ultimii săi ani de viață poetul, așa făcea și acum, descinzând din „rezervația de îngeri“, pentru a se întoarce și a se strecura, preț de câteva minute, cuibărindu-și duhul în paginile cărților.
De obicei, Emil Brumaru nu ieșea din casă înainte de ora unsprezece. Erau însă și zile când venea mult mai devreme, uneori chiar înainte de deschidere. Vizitele lui Brumaru la Librăria Humanitas aveau ceva din aerul unor inspecții judiciare, căci poetul, avid de noutăți, nu avea încredere în informațiile pe care i le furnizau spășiți librarii, cerând să i se aducă registrul de intrări și de ieșiri, uneori și condica de reclamații. Îl interesau noutățile. Răsfoia cu aviditate fiecare carte proaspăt ieșită de sub tipar, mirosind încă a cerneală. Ochii săi se călăuzeau, totuși, mai mult după mirosul pe care-l emanau literele și după moliciunea lor. Poetul voia să miroase și să pipăie tot ce-i apărea în fața ochilor. Simpla vedere a lucrurilor îl încărca de suspiciuni, punându-l pe gânduri. De aceea avea tendința să pipăie și să miroase toate mărunțișurile, pentru a se convinge că realitatea de care avea parte nu e o simplă iluzie. Iar atunci când deschidea o carte, buricele degetelor sale se transformau în adevărate ventuze prevăzute cu papioane gustative și olfactive oprindu-se asupra fiecărei silabe și fiecărei litere, pentru a putea da verdictul final în privința autenticității lor.
Poetul nu suporta cuvintele ce aveau contururi dure, îi plăceau doar cele ce posedau o moliciune feminină și forme pe care le puteai mângâia. În afară de aceasta, după cum constatase Gabriel Caloian, Emil Brumaru, în ciuda faptului că umbra îmbrăcat cam alandala, lăsând impresia unui spirit vetust, intra într-o adevărată criză post-avangardistă când vedea dezordine în librărie. Toate cărțile trebuiau să stea aliniate ca niște soldați la locul lor în raft, și eventual, chiar să-l salute, ducând o mână nevăzută la cotor, atunci când poetul trecea prin dreptul lor. Desigur nu se întâmpla același lucru și, acasă, unde domnea, printre haine și cărți, o dezordine absolută, și unde niciun volum, nicio revistă și nicio broșură nu se aflau la locul lor. Unele erau azvârlite pe podea, altele pe fotolii, altele pe pat sau pe sub pat. Însă, în ciuda acestei dezordini, poetul găsea cu ușurință citate de care avea nevoie. Memoria sa olfactivă nu-i jucase niciodată feste. O mulțime de parfumuri, dar și de miasme, amestecându-se de-a valma, se ridicau din paginile cărților și-i năvăleau în nări. Atunci, ca să scape de tristețea ce-l cuprindea, poetul strănuta cu năduf de trei ori, urându-și singur, cu sinceritate: „hai, noroc și la mai mare!“. După care, abordând o mină serioasă scria o poezie.
Vizitele lui Emil Brumaru la „hârtierie“ semănau cu un taifun. Poetul își vâra nasul peste tot. Intra nu numai în librărie, ci se ducea și la baie, să vadă dacă nu cumva se aflau acolo depozitate, din lipsă de spațiu, sau din neglijență, niște cărți. De obicei, inspecțiile se lăsau cu un scandal imens. Descoperind un volum pitit undeva după un raft sau găsind cărțile mai vechi depozitate sub duș, Brumaru făcea o criză de isterie avangardistă sau postmodernistă și trebuia liniștit. Cel mai bun remediu era o carte primită în dar sau o cafea făcută la lampa de spirt. Așezându-se, în sfârșit, pe scaun, poetul începea să povestească despre iubitele sale din tinerețe, sfârșind prin a improviza, înconjurat de tomuri, niște versuri, trecându-le într-un carnețel cu cotor aurit, purtat în buzunarul larg al hainei sale maronii. Acasă avea același comportament. Se enerva, făcea crize, dar acolo nu-l lua nimeni în seamă, astfel că, fierbând în suc propriu, poetul se liniștea în cele din urmă, jurând să se răzbune crunt pe caleștile cu roți de flori și fluturi. Dezordinea din cameră avea drept scop să-i consolideze memoria. Poetul era atât de atent cu mișcările lui, încât ținea minte cu exactitate locul unde se afla mosorul, sau scama culeasă de pe stradă, sau bucățele de sârme pe care le găsea pe trotuar și le depozita acasă, ca să nu mai vorbim despre cărțile și revistele achiziționate în fiecare zi de la librărie sau de la chioșcul de pe colț. Din pricina concentrării și a atenției de care dădea dovadă, poetul transmitea lucrurilor din jur un impuls energetic atât de profund, încât acestea, magnetizându-se, aveau tendința de a se lipi de hainele lui, urmându-l în peregrinările sale. Greutatea lor îi încovoia umerii plăpânzi, făcându-l de multe ori să se târască pe brânci pe hol și să se lepede de imaginile cărților în lift sau abia când ajungea în stradă. Ieșind pe ușa apartamentului, poetul avea ceva din înfățișarea unei cârtițe mofluze, ce apărea pe casa scării, unde se metamorfoza brusc într-un Icar bătrân, cu aripi năpădite de cărți, având tendința de a se arunca în hău. Însă bucuria lecturii și simțul datoriei, dar și ifosele de care era cuprins de obicei îl salvau întotdeauna pe Emil Brumaru să cadă pradă fanteziei sale mai mult sau mai puțin erotice de a se arunca în hău, astfel că, scuturându-și aripile, poetul ieșea întotdeauna viu și nevătămat pe ușa liftului, pentru a-și face rondul obișnuit prin librăriile din centru. Dar să-l lăsăm în pace pe Emil și să ne întoarcem la Caloian.
Pe Gabi Caloian l-am întâlnit în toamna anului 2017 în fața Librăriei Humanitas din Piața Unirii. De obicei stăteam în cumpănă în fața vitrinei, întrebându-mă dacă e cazul să intru înăuntru sau nu. Meditând, trăiam de multe ori senzația că această librărie e un loc sacru, rezervat doar celor aleși. Și, de fiecare dată când, trecând peste orișice opreliști, pășeam înăuntru, din pricina emoțiilor Prin urmare, învățasem să ocolesc librăria de la distanță, mă apropiam de Humanitas doar dacă vedeam înăuntru printre cărți umbra siluetei lui Gabriel Caloian sau umbra lui Emil Brumaru, care se simțea în librărie în largul său.
M-a frapat de la început înfățișarea sa sau, mai bine zis, contrastul dintre înfățișarea sa și cea a prietenului său, Radu Carnariu. Dacă Radu Carnariu seamănă cu un yoghin, înfățișarea lui Caloian aducea cu cea a unui samurai, gata să intre în luptă pentru orice cauză nobilă. Primul îți construia tablourile după scenarii clare. Al doilea, după starea de moment a întregului său organism.
Gabriel Caloian e un expansiv, care atunci când pictează nu are niciun plan schițat dinainte. El știe că impulsurile sale venite din interior se vor conjuga cu cele din exterior. De aceea, poate, pictura lui păstrează ceva din vertijul de foc ale legilor karmice și al liniilor de forță ale destinului.
Prin doza ei de grotesc, grafica lui Gabriel Caloian amintește de frescele mayașe descoperite atât pe teritoriul Mexicului, cât și în Honduras, El Salvador și Guatemala, reprezentând diverse subiecte mitologice, dar și scene narative din viața de zi cu zi a amerindienilor. Ceea ce șochează la ele e coloritul și cruzimea reprezentărilor umane. Ritualul sacrificiilor. Detaliile. Răsucirea neverosimilă a trupurilor umane. Impresionează, de asemenea, și chipul zeilor sau mai degrabă al ființelor supranaturale ce bântuie mitologia mayașă, care par a coborî din tărâmul tulbure al unor civilizații aflate dincolo de granițele vieții și ale morți. Astfel de reprezentări întâlnim și în grafica lui Gabriel Caloian. Artistul se desfășoară pe spații largi, încercând, prin mișcări sacadate, să aducă la suprafață o parte din lumea zăvorâtă în interiorul său. Și acolo sunt zei, sunt ființe hibride, alcătuite din pământ, din metal, din aer sau din diferite resturi și țesuturi umane pe jumătate digerate de demonii aflați în inconștient. Și acolo au loc tot felul de ritualuri și sacrificii închinate parcă lui, „zeului negru al conflagrației“ din mitologia mayașă, simbol care, transbordat în grafica lui Caloian, ar putea simboliza pe zeul negru al războiului pe care orice artist îl poartă cu sine însuși. Speculând, am putea descoperi și alte asemănări între reprezentările ce apar în tablourile lui Gabriel Caloian și cele pe care le vedem în frescele sau satele mayașe.
Nu e vorba, desigur, aici atât de influență, ci mai degrabă de o interferență culturală, similitudinile fiind un rezultat al introspecției, al punerii în abis a propriului subconștient populat de arhetipuri. Desigur mayașii nu știau de Jung, nici de Freud, nici de Adler, nici de alți corifei ce au căutat să afle ce se ascunde în abisurile ultime ale psihicului uman. Dar pentru Jung și Adler, arta mayașă, ca de altfel și arta altor civilizații străvechi, a fost un reper. Arhetipurile ce populează diferitele straturi ale inconștientului nostru își găsesc corespondența în desenele și pictogramele, deseori de neînțeles, ale vechilor popoare. Le găsim și la babilonieni, le găsim și la egipteni, le găsim și la celți, la daci, la scandinavi, dar și la azteci, le găsim și la amerindienii din Papua Guinee, după cum le descoperim și în întreaga artă africană. Le găsim, de asemeni, și în arta chineză, japoneză, tibetană sau hindusă. Un fir lăuntric pare să lege toate aceste mitologii și civilizații, inducându-ne ideea unității, dar și a unicității lor. Simbolurile acestor arte ancestrale au fost explorate și exploatate atât de artiști (să ne gândim la Gauguin, la Vincent van Gogh, la Rousseau Vameșul, la Dali, la Brâncuși, la Picasso etc., etc.), cât și de diverși sociologi, antropologi și psihologi, care au făcut studii aprofundate asupra lor căutând să decripteze o parte din mesajul ascuns în cenușa rece a relicvelor vechilor civilizații, emițând, care mai de care, supoziții și teorii din cele mai incitante. Mulți s-au gândit că semnele și simbolurile aparțin unor civilizații extraterestre, prea puțini însă au căutat să le descopere în interiorul propriului lor eu. Arhetipurile au fost definite de Platon drept „forme mentale pure“ care se imprimă în orice suflet înainte ca acesta să apară în lume. Au trebuit însă să treacă secole întregi ca ele să revină în actualitate. Printre primii care s-au aplecat asupra lor în epoca Renașterii engleze a fost Francis Bacon. În fond, dacă stăm să ne gândim mai bine, în Atlantida, opera lui fundamentală, nu-i altceva decât o altă peșteră a lui Platon. În zilele noastre, arhetipurile populează lumea simbolurilor lui Stanislav Grof, părintele psihologiei transpersonale, care spune că în timpul experiențelor profunde, al stărilor holotropice, ni se relevă forme și fenomene care interacționează cu ceea ce el numește „Conștiința Absolută“, unde Binele și Răul se nasc ca entități psihice din „matricea nediferențiată“ a vidului, generând printr-un „joc corelat și complicat“ nenumărate personaje și evenimente ce se derulează ca un film sau ca în vis în diferite dimensiuni ale „dramei și jocului cosmic“.
Și în tablourile lui Gabriel Caloian, ca și în frescele mayașe, apar tot felul de creaturi ciudate, ce par a coborî din alte dimensiuni cosmogonice ale diferitelor reprezentări ale hazardului, definite atât de psihologia analitică a lui Jung, cât și de cea transpersonală a lui Grof. Imaginile din tablourile sale ne transmit, prin simbolistica specifică artei, un semnal de alarmă în privința modului nostru de-a fi în lume. Da, ceva nu e în regulă cu noi. Suntem în dizarmonie cu Conștiința Absolută și cu tot ce reprezintă acel joc cosmic. După opinia mea, acesta e sensul mesajului pe care îl emană tablourile lui Gabriel Caloian.
Tablourile sale au corespondență cu mitologia civilizațiilor vechi, dar și cu arta unor mari maeștri, precursori ai suprarealismului, cum ar fi Hieronymus Bosch, sau Arcimboldo, după cum au corespondență și cu dadaismul teoretizat de Tzara. Dacă în Grădina deliciilor, Hieronymus Bosch ilustra, într-o formă abisală, păcatul originar și decăderea umană, iar Arcimboldo, în compozițiile sale alegorice, încerca să reconstituie caracterele și chipurile umane sub forma unor puzzle având ca elemente cărți, fructe sau legume, sau obiecte decupate din mediul înconjurător, scriitorii și artiștii dada, refuzând logica, rațiunea și estetica, au pus în locul lor instinctele, expresivitatea dată de nonsens și de iraționalitate, lăsându-și spiritul creativ în voia hazardului.