prietenul imaginar poartă haine rupte
viața lui a însemnat ceva
doar după ce a apărut în coșmarul meu
pleacă nopțile
nu spune nimănui nimic
mă obsedează gândul că e trist
nu îi pasă
plâng sub pătură cu poza lui imaginară
nu îl cred
când spune că o să fie bine
mirosul artificial al hainelor lui
amețește câinele de porțelan
de pe televizor
pășește trist pe coridorul spitalului
așteaptă ca injecțiile să-și facă efectul
de externare
sentimentele sincere sunt sentimente
bolnave
vocea interioară vorbește singură
a fost frumos până când a început șirul
întâmplărilor reale
dumnezeu are o listă cu versurile geniale
pe care noi nu le-am scris
încă
vecinul bunicului
fluieră în grădină
deși n-are spectatori
fluieră de ani întregi
muncește zilnic
poartă același rând de haine
fluieră în timp ce sapă
căutând celălalt capăt al pământului
niciodată nu știu ce fredonează
chopin bach händel mozart
sau o piesă oarecare auzită la radio
calc pe urmele mistreților care au distrus
culturile
vânez mormoloci
bunicul caută locurile bune de pescuit
vântul adie undițele tresaltă
iarna
când toți stau în case
pot doar să-mi imaginez
ce piese a mai auzit
omul din perete
omul desenat în perete
a uitat să hrănească peștele
care privește ore în șir
mâncarea de lângă acvariu
singurătatea e o fetiță –
vorbește cu păpușa primită de ziua ei
singurătate egal oameni inexistenți
trăiesc ca o pisică închisă în apartament
care ar descrie omului din perete
figurile privite de la geam
caut jucării ponosite prin casă
mototolesc pământul în forma unui castel
ceilalți văd o grămadă tristă de noroi
doar omul desenat în perete poate înțelege
singurătatea peștelui din acvariu