Despre meseria de autor de cărți, astăzi, la noi
Când ne întrebăm care e însemnătatea unei instituții, e obligatoriu să-i cântărim realizările și, deopotrivă, neîmplinirile. Iar dacă acea instituție este Uniunea Scriitorilor, despre reușitele sale am vorbit, nu o dată. De-a lungul anilor, n-au fost puține și sunt importante: organizarea atâtor proiecte culturale și de protecție socială a membrilor săi, inițierea de legi în favoarea creatorilor, ținerea în viață a revistelor literare și, prin ele, desfășurarea unei activități literare normale, cu o valorizare corectă, profesionistă a culturii scrise și, în fine, tot o izbândă (una, e adevărat, obținută cu imense pierderi de energie, de imagine și financiare!), respingerea nenumăratelor atacuri imunde, dezlănțuite și absurde, venite din nenumărate direcții și menite să distrugă asociația noastră.
Cât despre capitolul celălalt, de neîmpliniri, am vrea să reliefăm în aceste rânduri una singură, cea mai mare, pe care suntem siliți să ne-o trecem în cont, după anul 1989: Uniunea Scriitorilor n-a izbutit să întărească și nici să prezerve statutul scriitorului în viață ca autor de cărți. În această perioadă, și cu precădere în ultima vreme, meseria de scriitor român ca autor de cărți plătit pentru munca lui practic a încetat să existe. Nu ne referim la cazurile extreme: la scriitorii-staruri, cu un extraordinar succes de librărie, nici la scriitorii cu totul minori ca înzestrare literară. Atenția noastră se îndreaptă spre autorii obișnuiți, adică spre cei care scriu bine și dau opere de valoare, fără a beneficia însă de o notorietate deosebită. Aceștia practic au ieșit din ecuația pecuniară a cărții.
De ce spunem asta? Să facem o simulare de caz simplă: dacă, să presupunem, un volum al unui autor costă 40 de lei și s-a vândut într-un tiraj de 1000 de exemplare (caz fericit!), în actualele condiții, autorului îi revine un onorariu de maxim 4000 de lei (suma este o aproximare cu plus, la tiraj epuizat). 4000 de lei pentru o carte la care omul a muncit un an, doi ani sau mai mulți, evident, nu reprezintă o sumă din care el poate să trăiască! De fapt, nu reprezintă nimic! (În paranteză fie precizat: în realitate, autorul nu primește nici banii aceștia, totul fiind la discreția editorului, care face sau nu face promovarea unei cărți, care declară sau nu tirajul real și cel vândut, care îl plătește pe autor sau nu.)
De ce s-a ajuns la starea aceasta umilitoare? În loc de stimă reciprocă, de bună colaborare, între editori și scriitori (despre care s-ar crede că fac parte din aceeași tabără, a celor care prețuiesc și apără literatura!), a apărut o adversitate cu multe episoade de război întețit. În acest conflict, câștigătorii sunt dinainte cunoscuți: editorii, fiindcă ei sunt cei puternici financiar. Aceștia și-au impus voința conform intereselor de afaceri sau, uneori, din dorința de a-și satisface orgoliul de oameni-care-decid-direcția-în-literatură.
Nefiind susținut, autorul român nu are aproape nicio șansă, pe o piață a cărții extrem (inflaționist!) de bogată, în competiția cu un autor străin de bestseller, al cărui succes comercial este ușor de asigurat (cartea X s-a tradus în 40 de limbi!, cartea Y s-a vândut în milioane de exemplare! etc.), chiar și atunci când respectiva carte nu e de prima mână.
Cum s-ar putea îndrepta situația? Printr-o pace între editori și scriitori. Din nefericire, așa ceva pare actualmente un vis irealizabil. Și atunci, cum? Prin intervenția statului, prin măsuri de protejare a creației naționale. Dar cum anume concret, oare un asemenea pas nu ar însemna un dirijism incompatibil cu epoca noastră, deschisă și concurențială? Noi credem că nu. Și atunci, dacă nu, ce s-ar putea face? De pildă, răspundem, să i se acorde și scriitorului, în raporturile sale cu editorul, nu mai mult, ci statutul pe care, tot pe piața cărții, îl are traducătorul. Acestuia i se achiziționează manuscrisul, adică traducerea, adică produsul muncii sale, la începutul procesului de editare și de tipărire, plătindu-i-se un tarif dinainte stabilit, în limitele decenței. Dacă ar obține și scriitorul așa ceva, când i se acceptă manuscrisul la o editură (cu alte cuvinte, atunci când acesta trece proba calității/ prezintă interes/ este publicabil) tot ar fi bine, ar fi grozav. Căci ar aduce o îmbunătățire considerabilă a condiției sale. Sau altă idee, tot pentru încurajarea creației naționale: să se achiziționeze cărțile românești de valoare pentru biblioteci publice și școlare. Ori: în loc să fie scoase din manuale, să se studieze în școli operele scriitorilor români contemporani.
Ei, dar să nu ne lăsăm luați în stăpânire de utopie, starea de fapt e cu totul alta, descurajantă.
Știri cu subiecte românești
Urmărind știrile acestor zile, am descoperit una despre țara noastră prezentă în toată media de la noi, care preia date dintr-un raport al CIA (!). Astfel, aflăm că populația României este într-un „declin demografic fără precedent”, ocupând locul doi mondial la rata mortalității (țara noastră e întrecută doar de Serbia). Și la capitolul natalitate stăm foarte prost, căci ocupăm locul 207 din 228 de țări monitorizate. Un alt indicator socio-demografic, rata de creștere a populației, are valoarea de -1,09%, ceea ce ne plasează pe locul 231 din 237 de țări. Acest sever regres al populației țării este favorizat de plecarea în masă a românilor, mai ales a tinerilor, în Vest. Guvernul recunoaște criza demografică majoră și caută soluții pentru îmbunătățirea condițiilor de viață aici, acasă. Sperăm să le și găsească. Ni se spune, totodată, și care sunt cauzele principale ale mortalității atât de ridicate: bolile cardiovasculare, tumorile și bolile aparatului respirator. Încă o observație: situația s-a înrăutățit în ultimii anii, căci măsurătorile anterioare, făcute tot de CIA în urmă cu zece ani, nu ne situau între primele zece țări cu cea mai ridicată rată a mortalității din lume.
O altă informație care ne neliniștește vine de la liderul PSD Marcel Ciolacu, care face afirmația că România produce energie electrică pe care o vinde în afară foarte ieftin, pentru ca apoi s-o importe la prețuri uriașe. Se pare ca e o caracteristică a economiei autohtone: la fel, vindem ieftin grâul produs în țară și apoi cumpărăm scump aluatul congelat. Ce destoinicie în afaceri va fi fiind asta nu înțelegem, dar, cine știe, probabil există unii care câștigă din toate pierderile astea: pierdem noi toți și câștigă doar câțiva!
În fine, am reținut și o știre bună, o statistică favorabilă, dovedindu-se astfel că nu tot ce se întâmplă este cu minus în dreptul nostru, slavă Domnului: România este pe locul 2 după Bosnia și Herțegovina în topul țărilor europene cu cele mai ieftine locuințe. Așa să rămână! Sigur, dacă ținem seama de un alt indicator, și anume – de câte salarii medii brute anuale are nevoie o persoană pentru a-și cumpăra un apartament standard, atunci țara noastră pierde câteva locuri în clasament, căzând pe locul șapte.
Încă un lucru de consemnat: vara toridă ne pricinuiește în continuare mari necazuri. În aceste zile, au izbucnit incendii de vegetație pe insula Thassos, dar și în sud-vestul Franței, unde situația este critică: îmbucurător, acolo se manifestă solidaritatea europeană, căci luptă cu flăcările nu doar pompierii francezi, ci și colegi ai lor din alte țări, printre care și România.
P.S. Vești excepționale ne vin din sport: la Campionatul European de Natație de la Roma, David Popovici a obținut medalia de aur și un nou record mondial la proba de 100 m liber. Și a doua medalie de aur la 200 de metri liber. La Campionatul European de Canotaj de la München, țara noastră a câștigat cinci medalii de aur și trei de bronz (la sosirea pe Otopeni, sportivele și sportivii laureații n-au fost întâmpinați de niciun reprezentant al ministerului de resort), iar Simona Halep a câștigat turneul de la Toronto.
„Calea adevărului“
Am citit undeva o informație care stârnește interesul: Școala de ficțiune organizează cursuri de scriere creativă. Ni s-a părut tentant, drept care, curioși, am căutat amănunte pe internet. Am găsit câteva precizări în plus: școala respectivă promite să ne învețe cum să scriem nu numai povești, ci și schițe, nuvele, ba chiar și romane. Ambițioasă țintă, greu de atins! O, cine n-ar vrea să ia niște lecții și apoi să ajungă să scrie romane? Unii, indiferent de vârsta lor, ar plăti oricât pentru asta. Ce nu aflăm din textul de prezentare al școlii de ficțiune este cine sunt profesorii capabili să predea o asemenea știință, inefabilă și, am spune, supremă. Ar trebui să fie cineva de talia lui Rebreanu, sau a lui Sadoveanu, sau a lui Mateiu Caragiale, sau a lui Caragiale tatăl, adică niște maeștri care stăpânesc atât de bine arta asta încât sunt capabili s-o bage și în capul unor cursanți oarecare, care achită un tarif banal. Dar, de regulă, chiar și maeștrii ceea ce știu, știu doar pentru ei, nu pentru alții: din păcate sau din fericire, măiestria auctorială nu e transmisibilă. Totuși, astăzi, vedem, au apărut atâția „experți“ care ne vând iluzii, ne vând deșertăciune, arogându-și cu seninătate însușiri/ competențe pe care nu le au. Fără să-și fi probat vreodată priceperea și fără să apară în fața noastră cu chip, cu nume și cu palmares, ei ne „învață“, iată, cum să scriem romane, sau cum să reformăm învățământul, sau cum să slăbim, sau cum să rescriem legile siguranței naționale, sau cum să avem succes în carieră dar și în dragoste, câte și mai câte, într-o sarabandă parcă nesfârșită a amăgirilor de tot felul. Deși tonul grav și profetic al cuvintelor sale nu e pe gustul epocii noastre, e poate nimerit să ne aducem aminte de spusele Apostolului Petru: „În popor s-au ridicat și proroci mincinoși, cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare“. Și, mai departe: „Mulți îi vor urma în căile lor dezmățate. Și, din cauza lor, calea adevărului va fi hulită.“ (Cronicar)