În romanul Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba, prozatorul albanez Thanas Medi relevă o lume parcă decupată din marea tragedie greacă, în care corul e înlocuit de cântecele și bocetele populației vlahe din sudul Albaniei, o lume care devoalează, asemenea operei lui Ismail Kadare, o normă a locului de vechime homerică, dar care nu are încrâncenarea nordului tulbure, încețoșat, din Aprilie spulberat. Se disting două planuri: cel al poveștii de iubire dintre Socrat Buba și Caterina Coleba, mireasa promisă de mică, respectiv cel etnografic, în care este recuperată comunitatea vlahă. Thanas Medi construiește romanul într-o formă inedită: primelor opt din cele zece capitole (plus epilogul) le adaugă câte un apendice, o poveste paralelă, cea a căutărilor lui Riza Kërpi. Între cele două planuri, cel ficțional propriu-zis și cel etno-ficțional, se inserează urzeala (în sens propriu și figurat) politică, se întrevăd vagile semne ale regimului opresiv al lui Enver Hogea. Subtil, prozatorul aruncă aceste fire ca pentru a aduce în lumină contextul temporal al unei povești anistorice, pentru a evidenția, tot mai consistent odată ce lectura avansează, amprenta comunismului în una dintre cele mai crude forme de manifestare asupra vieții nomade a populației vlahe. Restrângând povestea anistorică la peste două decenii de dictatură, Thanas Medi reușește să recupereze ficțional comunitatea vlahă, să o redea în frumusețea sălbatică a peisajului, vieții și limbii (iar dacă lucrarea este frumoasă în curgerea ei în limba română, acest lucru i se datorează în mare măsură Oanei Glasu, pentru traducere), să ajungă cu povestea în cele mai sensibile părți ale ei, până în Moscopole, „șansa ratată a vlahilor“ (p.185), orașul distrus în 1788 de albanezii islamizați și de otomani, să ridice problema identității și supraviețuirii vlahe, dar mai ales a memoriei acestei comunități. Sunt excelent redate mărturiile ficționale ale etnografului camuflat, învățătorul Riza Kërpi, care reconstruiește fără patimă și frică adevărul istoric al comunității vlahe. Dar romanul nu are doar meritul de a prezenta aceste adevăruri etnografice ca structură de rezistență. În țesătura lui intră și cealaltă poveste, de dragoste, care se împletește cu urzeala (în sens propriu) a etno-ficțiunii. Thanas Medi propune un roman care cuprinde în el tragismul adus din adâncurile istoriei în miezul unei Albanii comuniste în care regimul se manifesta cu o duritate inimaginabilă. „Învierea lumii vlahilor“ este făcută când în tușe aspre, când cu delicatețe, când în limpezimea viziunii, când cu naivitatea personajelor, ca și cum cartea ar fi fost scrisă pe un portativ, peste două dintre cântecele tulburătoare ale comunității din munți, care prescriu derularea epică. Această poveste de dragoste are loc într-un cadru etno-ficțional altfel zugrăvit. Prin ritualuri, limbă, tradiție, cântec, comunitatea își conservă un set de referințe, dar legătura vlahilor cu un nume, cu o istorie, cu o origine sunt împiedicate. Regimul comunist al lui Hogea încearcă transformarea comunității într-o masă manevrabilă, lipsită de repere religioase (într-un episod al romanului, ateiștii înflăcărați ard biserica și satul de paie al vlahilor), asimilabilă altor populații nestatornice (a ursarilor) și discriminată ca tare, desproprietărită și colectivizată. Masa vlahă se supune, dar nu pierde legătura cu lumea ancestrală. Deși tensiunea plutește în atmosfera rarefiată a munților – Thanas Medi este un excelent creator de atmosferă – îndârjirea din literatura lui Kadare lipsește. Un tragism lucid ia locul celui orbit de sânge. Socrat dorește să o cucerească pe mireasa menită. Studiază la Tirana, publică în presa comunistă, obține de la însuși Enver Hogea dreptul ca satul său să se așeze în proximitatea Goriței. Pe de altă parte, Caterina este obligată să intre în colectiv și să facă față avansurilor lui Dimitraki Kërpi, fiul învățătorului, de două ori salvat de comunitatea vlahă. Dimitraki, ateul anarhist, o seduce pe Caterina, devenind obsedat de ea, apoi o violează în preziua nunții, pentru a o separa, după norma vlahă, de Socrat Buba. Povestea și dramatismul suprapunerii normei împământenite de secole peste povestea de dragoste este redată subtil. Romanul merită studii complexe – nu întâmplător, în 2013, a primit premiul pentru cel mai bun roman al anului, decernat de Ministerul Culturii din Albania – dar un fir neluat în calcul poate conduce la rețeserea lui. Spre exemplu, cei doi care se confruntă, Dimitraki Kërpi și Socrat Buba, poartă prin nume o cheie de lectură. Numele celui din urmă înseamnă larvă a fluturelui de mătase. Socrat este cel al cărui fir de viață, prin înțelegerea în normele locului, o salvează pe copila Caterina. Fata, a cărei soartă este legată de borangicul identității de neam, este nevoită prin forță, prin viol, să aleagă cânepa (în albaneză, Kërpi înseamnă cânepă). În țesătura romanului, o întrețesere de fire rescrie dilema. Războiul de țesut al vlahilor trece prin urzeală firul aspru de bătătură care anunță risipirea transparenței de mătase a culturii lor. Războiul troian (al Elenei răpite de Paris) este rescris pe dos, în desacralizarea cu care ne-a obișnuit Eschil, într-o tragedie de o frumusețe aspră și limpede. Socrat Buba înțelege că firul de borangic pe care l-a produs poate salva viața Caterinei. Alegerea lui, legată de ultimul cuvânt, este cea care îmbogățește frumusețea poveștii, care o transportă direct în mit. Ceea ce este dincolo de fire.