Eshkol Nevo s-a născut la Ierusalim în 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot și psihologia la Universitatea din Tel Aviv. Astăzi deține cea mai mare școală privată de scriere creativă din Israel și este considerat mentorul unei generații de scriitori în formare. A debutat cu un volum de povestiri, Zimmer Be-Givatayim (Demipensiune în Givatayim), în 2001, după care a publicat șase romane: Arbaa Batim Ve-Gaagua (Patru case și-un alean, 2004), Simetria dorințelor (Mishala Achat Yamina, 2007; Humanitas Fiction, 2019), Neuland (2011), Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir (Ultima mikvah din Siberia, 2013), Trei etaje (Shalosh Komot, 2015; Humanitas Fiction, 2017) și Ha-Reaion Ha-Acharon (Ultimul interviu, 2018). Toate romanele sale sunt bestselleruri în țara natală, iar două dintre ele, Simetria dorințelor și Trei etaje au fost dramatizate. Trei etaje a fost ecranizat de regizorul Nanni Moretti. Publicate în traducere la mari edituri din peste zece țări (Gallimard, Neri Pozza, dtv, Chatto & Windus UK și Other Press USA etc.), cărțile sale au fost premiate atât în Israel, cât și în străinătate. Pornind de la pretextul unui interviu scris pentru un site cultural, romanul Ultimul interviu este o confesiune curajoasă. Fiecare întrebare deschide o ușă către o cameră ascunsă a vieții protagonistului. Și fiecare dintre răspunsuri dezvăluie că în miezul fiecărui adevăr există un sâmbure de minciună – și invers. Surprinzător, răvășitor și captivant, Ultimul interviu mizează pe fragilitatea graniței dintre creație și viață, dragoste și ură, realitate și ficțiune. (Marlena Braester)
Cum vă împăcați cu interpretările și analizele cărților dumneavoastră?
Le primesc cu înțelegere. Într-adevăr. Asta e frumusețea literaturii, la fiecare lectură cartea e cumva rescrisă, nu? E perfect în ce mă privește. Și de fapt ce pot face? Să urmăresc fiecare cumpărător din librărie și până acasă și să mă culc cu el în pat ca să fiu sigur că a înțeles?
Sau mai simplu: oricine e invitat să-mi citească cărțile cum are chef.
În afară de un tip special de universitari.
În general din Departamentul de literatură. Uneori pot fi găsiți și în Departamentul de critică culturală sau Studii de gen. E vorba de oameni pe care mecanismele deformate ale avansării în universități i-au dresat să se concentreze asupra unei nișe foarte speciale. Publică fără întrerupere articole care cercetează aceeași problemă. Și își obligă studenții să „pască“ și ei pe aceeași suprafață de un metru pătrat. Ei fac asta atât de mulți ani încât nu sunt capabili să citească nicio carte care nu trece prin filtrul lor de cercetare, strâmt ca o …
Am fost invitat odată la un colocviu de acest gen de profesori.
M-a bucurat invitația, trebuie să recunosc. Oamenii de artă au nevoie de recunoaștere așa cum oamenii de știință au nevoie de dovezi. La intrarea în clădirea facultății am și fotografiat afișul cu numele meu și l-am trimis părinților ca să se bucure.
Însă după aceea, în timpul colocviului, au urcat pe scenă unul după altul oameni cu tot felul de titluri înalte și au impus cărții mele lecturi prea sistematice. Și totul pe un ton autoritar, atotștiutor care m-a făcut să mă simt ignorant și neghiob. M-am cufundat din ce în ce mai adânc pe scaunul care îmi fusese rezervat în primul rând și la fiecare frază înțeleaptă care se pronunța pe scenă mă cufundam și mai mult în mine însumi. Cu capul în mâini, cu mâinile îndoite pe piept, pieptul mi se lipea de burtă, până când la urmă am dispărut complet pe când moderatorul s-a scuzat în numele meu că am fost împiedicat să ajung la colocviu din motive personale.
E posibil să trăiești din scris?
Mă bâlbâi de fiecare dată când mi se pune această întrebare. Să nu uităm că eu conduc și ateliere de creație. Și mai menționez că Dikla e șef de marketing într-o mare companie.
Uneori n-am încotro și trebuie să povestesc și cunoscuta anecdotă despre Hershele din Ostropol pe care maică-sa îl trimisese să aducă lapte de la magazin. Ieșind din magazin, a fost cuprins de teama că laptele ar putea fi stricat și l-a gustat înainte de a porni la drum. Doar că l-a cuprins din nou teama că în timp ce mergea s-ar fi stricat laptele. Așa că mai luă o înghițitură. Ca să fie sigur. Și tot așa își continuă drumul și se opri și gustă până ajunse acasă. Unde a fost din nou trimis să cumpere lapte.
Această anecdotă despre Hershele din Ostropol nu există, din câte știu eu. E doar o povestioară foarte idiș la care toată lumea zâmbește cu subînțeles deși nu a prea înțeles nici morala și nici fabula.
Fac tot felul de scălâmbăieli ca să nu spun adevărul simplu și jenant:
Ne descurcăm foarte bine. Din punct de vedere financiar.
Pe când mă gândeam să părăsesc agenția de publicitate ca să mă pot consacra scrisului, i-am spus lui Dikla: Ascultă, va trebui să ne limităm cheltuielele.
Ea era însărcinată. Prima ei sarcină – cu Shira. Nu era tocmai momentul potrivit pentru astfel de conversații.
Și cu toate astea a spus imediat: atunci ne limităm.
Îmi aduc aminte de discuția asta cuvânt cu cuvânt. Îmi amintesc unde stăteam: în bucătărioara din apartamentul cu chirie de pe strada Yaldei Teheran. Pe niște scaune pliante.
Îmi amintesc cu ce era îmbrăcată: o tunică albă cu nasturi, potrivită pentru sarcină, cu un cordon care se lega sub piept. Și colanți negri.
Îmi amintesc și ce era pe farfuria dintre noi: semințe de Afula. Încă de la începutul sarcinii i se trezise o poftă grozavă de semințe de Afula și toată casa era plină de grămăjoare de coji de floarea-soarelui.
Ești sigură? am întrebat-o.
Îți amintesc că nu te-ai însurat cu vreo fițoasă, a răspuns ea, sunt și avantaje. Și în plus, sunt sigură că această carte va avea succes și totul se va aranja.
Și dacă nu?
Ne descurcăm. Sunt și eu aici, nu știi? E visul despre care vorbești de când ne-am cunoscut. Să scrii.
OK. Să dau o fugă la chioșc să-ți aduc semințe?
După aia, spuse ea aruncând o privire spre dormitor.
Iar? am oftat. Ca și cum eu nu eram bucuros.
Nu sunt de vină eu, se scuză, hormonii.
Lista lucrurilor care m-au atras la Dikla e foarte lungă. Erau și lucruri mici și aparent fără importanță, cum ar fi mirosul șamponului ei, sau faptul că știa pe de rost acțiunea clip-urilor lui David Bowie din anii 80. Dar și lucruri mai importante, cum ar fi faptul că nu era o cochetă și nu-și forma opiniile după ce se scria în ziarele de la sfârșit de săptămână și întorcea capul la scenele prea violente din serialele de la televizor.
Dar mi se pare că elementul ascuns, cel care a făcut ca sufletul meu să fie atras de sufletul ei, e faptul că nu arăta nici cea mai infimă nuanță critică. M-a primit și a crezut în mine din prima clipă. Fără să conteste și fără dorința de a mă corecta. Exact cum taică-său o iubise pe vremea meselor din familie la Maalot. Cu privirea caldă cu care însoțea fiecare pas al ei. Cu blândețea cu care o striga Binti. Cu salata de vinete cu tahina pe care o pregătea pentru ea în mod special. Cu încântarea liniștită dar evidentă la fiecare mică realizare a ei.
Așa mă iubea pe mine Dikla atunci. Fără niciun fel de reținere.
Nu-mi trecuse prin minte că după douăzeci de ani am să-i telefonez iar și iar din Madrid unde eram în tranzit, în drum spre Columbia. Și că nu va răspunde.
Cum înfruntați criticile?
Părinții mei sunt oameni foarte critici. Nu te critică pe față, brutal. Nici într-un caz. Amândoi sunt universitari, așa că orice se petrece în câmpul lor vizual e supus unei examinări atente care urmărește să demonstreze o greșeală fundamentală. De ani de zile vin la noi în fiecare luni ca să stea cu nepoții, de exemplu. Multe s-au schimbat în toți anii ăștia: de fiecare dată când vin sunt și mai încovoiați. Și mai ușor de emoționat. Tata are o tuse cronică iar mama nu prea mai aude. Shira, preferata lor, a plecat la internat. Dar, de fiecare dată fiecare vizită e urmată de un comentariu. Tata trimite un sms lung împărțit în paragrafe și subparagrafe, iar mama recurge la o conversație telefonică care începe pe un ton empatic, dar continuă cu lista amănunțită a tuturor greșelilor pe care le facem noi ca părinți.
Aș vrea să-i spun.
Vezi paiul din ochiul altuia, dar nu vezi bârna din ochiul tău, îmi vine să-i spun.
Dar mă abțin. Din respect. Și față de efortul pe care îl fac amândoi ca să vină în fiecare luni.
În orice caz, când crești într-un astfel de mediu, simțul critic te pătrunde. Se instalează undeva adânc. Îți curge prin vene ca încă un fel de globule: albe, roșii și critice.
Toate astea mi-au stat în cale timp de mulți ani și încă mă mai trag înapoi și în jos (mișcarea e întotdeauna înapoi și în jos). Dar m-au și vaccinat. Pentru că cele mai nemiloase critici sunt scrise în mintea mea încă înainte de publicarea cărții. Chiar și acum, când scriu aceste răspunsuri, îmi trag un glonte în picior: ai înnebunit? Să răspunzi cu sinceritate unui interviu pe internet? Va rămâne apoi pe Google la dispoziția tuturor ani de zile.
V-ați simțit vreodată blocat în fața paginii albe?
Vreodată? În fiecare dimineață mă simt blocat. Tot interviul ăsta – ca să recunoaștem adevărul – e o încercare de a înfrunta blocajul în ce privește un nou text.
Care e cea mai mare provocare pe care v-o pune scrisul?
Din clipa în care încep să scriu, simt un impuls acut, imposibil de ignorat, de a mânca. Mă scol și mă duc la bucătărie după fiecare pagină. Nu, după fiecare paragraf.
Dar cu această foame, concretă, mă mai pot descurca.
Problema e cealaltă foame.
Cărțile dumneavoastră sunt foarte israeliene. Nu se pierde ceva prin traducerea în altă limbă?
Ce n-aș da să știu! Adevărul e că nu am nicio idee. La cina oferită de editorii mei din Turcia, de exemplu, mi-au povestit că au fost obligați să suprime câteva scene erotice pentru că în ultimul an regimul lui Erdogan începuse să urmărească editurile care nu erau destul de prudente. Am rămas pe scaun fără să reacționez, am comandat la desert un sütlaç, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, gândindu-mă: cine știe de câte ori s-o fi întâmplat în alte limbi, în alte țări, fără ca măcar să-și bată capul să-mi spună?
În fond, traducerile au ceva fictiv. Ajungi într-o țară străină. Sunt invitați ziariști la hotelul unde stai. Un hotel de două stele fără un lobby adevărat. Doar într-un colț o canapea incomodă. Stai trei zile pe canapeaua aceea incomodă. Pentru interviuri. O parte dintre ziariști reprezintă reviste cu nume ca Quinoa Chic, Bărbați bărboși, Câini și sănii, și par cam prea apropiați de atașata de presă a editurii. Observi sau ți se pare că ai observat chiar și vagi asemănări între ei și ea și suspectezi deodată că interviurile le-au fost comandate: toate rudele atașatei de presă s-au unit ca să-ți creeze impresia că există un imens interes public în jurul cărții tale deși chiar în aceeași săptămână, în aceeași țară unde ești invitat, e publicată o nouă carte de Axel Wolf.
Bănuiala ta crește atunci când îți dai seama dintr-o dată – cum de nu ți-ai dat seama până acum? – că după ani de călătorii de lucru în străinătate nu ai avut încă ocazia să vezi pe cineva citind o carte de a ta. Nici în cafenele. Nici în metro. Nici în tren. De ani de zile te tot plimbi dintr-un vagon în altul aparent pentru a-ți calma durerea de spate, dar de fapt cu speranța de a descoperi pe cineva cu cartea ta în mână. E destul un singur cititor care să-ți redea încrederea în realitatea existenței tale. Dar oriunde te duci, în vagonul obișnuit și în vagonul de clasa întâi și în vagonul restaurant, toți citesc ultima carte a lui Axel Wolf.
Teorii ale conspirației încep să-ți răsară în minte, poate s-a țesut în spatele tău vreo afacere circulară la care iau parte Udi, agentul tău cel sforar, Ministerul israelian de Externe și editura care te-a invitat. Toate părțile sunt conștiente că e vorba de a păstra aparențele, de o înscenare, toți profită de publicarea cărții tale care nu e difuzată și doar tu, singurul Truman din Truman Show, continui să călătorești în străinătate și să crezi că uite, de data asta se întâmplă, de data asta dai lovitura.
Ultima călătorie e în Columbia. Ceva în combinația dintre cantitățile enorme de rom, hotelul amărât în care în afară de tine nu stau decât japonezi, străzile invadate de sute de cerșetori evident lipsiți de veleități literare, șterge linia ce separă realitatea de imaginație și te face să te simți singur ca un astronaut care a ieșit să repare o defecțiune exterioară astronavei și căruia deodată i s-a rupt cablul care îl ținea legat de ea.
În timpul liber care ți-a mai rămas la Bogota după interviurile care s-au ținut lanț te plimbi pe la librăriile deschise până târziu. În toate vitrinele e cartea lui Axel Wolf tradusă în spaniolă. Intri și cauți cartea ta pe mesele din mijloc. Te duci la rafturile lipite de pereți, apoi la rafturile de mai jos. Cartea ta nu e pe niciun raft, în nicio librărie. Într-una din librării îți iei inima în dinți și te duci să întrebi la casă. Casierul verifică pe calculator și îți spune că nu apare în stoc. Dar ți-o poate comanda, dacă vrei. Ieșind în stradă dai un șut stâlpului de electricitate doar ca să vezi dacă doare.
După a șasea tequila, în barul unde toți par niște figuranți angajați pentru o scenă într-un bar, îi plătești barmanului și te îndrepți spre hotel amintindu-ți că prin clasa a patra sau a cincea, statutul tău social se îmbunătățise în mod uimitor în câteva luni. În scurta perioadă dinte Hanuka și Pesah ai devenit din exclus în acceptat, iar trecerea a fost atât de bruscă încât ai bănuit că părinții interveniseră. Că ei îi mituiseră pe toți, băieți și fete, ca să se poarte frumos cu tine. Un an întreg ai rămas cu această bănuială căutând semne care să ți-o confirme. Și iată că după treizeci de ani, te-ai întors de unde ai plecat.
Vrei să telefonezi acasă. Să vorbești cu soția. Să auzi o voce cunoscută. Să te agăți de ceva înainte de a-ți pierde definitiv echilibrul. Însă decalajul orar. Și costă. Și în plus, în ultima vreme când o suni din străinătate, nu răspunde, iar când răspunde vocea ei nu are nicio urmă de dor, și cele mai grave sunt celelalte indicii semnificative: faptul că-și stăpânește un căscat când tu te încăpățânezi să faci o introducere, faptul că nu bagă de seamă când te tunzi, sau când îi povestești o ceartă de-a ta cu cineva, în mod automat ea e de partea celuilalt – dar și mai grav decât toate semnele astea – care în ultimul an s-au înmulțit – vocea ei plată la telefon e cea mai deranjantă.
Așa că nu telefonezi acasă ca să nu te simți jignit, iar a doua zi, n-ai de ales, ca să te asiguri că exiști, agăți o ziaristă columbiană care seamănă cu Pocahontas. Flirtezi cu ea în timpul interviului și îi ceri adresa email ca să-i trimiți poezii de Yehuda Amihai traduse în spaniolă. Odată cu poeziile îi trimiți și o invitație la cină, dar deasupra acestei cine încă mai plutește un fel de nor: poate că și ea e o figurantă? Dar când vă sărutați acel nor se destramă. Sărutul ei e apăsat și plăcut și opriți un taxi care vă duce la hotelul tău. Treceți pe lângă zecile de japonezi din lobby și simți că exiști. Faceți dragoste și dintr-o dată nu-ți mai pasă dacă sunt citite cărțile tale în străinătate sau nu. După care ea își caută cerceii ei cei mari pe care îi scosese înainte de a se dezbrăca și vrea să plece, dar tu îi atingi brațul rugând-o să nu te părăsească și îi cânți la ureche toată noaptea cântecele lui Shlomo Artzi în ebraică pe când faceți sex. Faceți sex și îi cânți cântecele lui Shlomo Artzi. Iar și iar. Ea e divorțată și are un copil, iar în orășelul de unde vine ea toți știu totul despre toți, așa că ea nu a mai ieșit cu un bărbat de doi ani ca să nu fie bârfită la cârciumă, iar pe șale are tatuat un poem de Kavafis, chiar deasupra feselor, nu Itaca, ci un poem mai puțin cunoscut – și ea scrie în secret, poezii, nu povestiri, și de fiecare dată când ajunge la orgasm, emite un horcăit astmatic de parcă ar fi pe moarte.
Dimineață îți pune cerceii cei mari și se duce să intervieveze alți scriitori veniți la festival, pe când tu îți iei zborul înapoi spre țară.
Ajungi la miezul nopții, trăgând după tine o valiză enormă pe treptele blocului și te simți ca Ulise întorcându-se în Itaca. Nevastă-ta doarme, ghemuită sub plapumă, o trezești sărutând-o și îi povestești totul. Întotdeauna sinceritatea a fost totală între voi. Iar după ce ai devenit un fel de comis-voiajor profesional, s-a accentuat nevoia de a găsi în lume un singur om căruia să-i spui adevărul, numai și numai adevărul. Dar nu e numai asta. Vrei să o trezești cu adevărat la realitate. Să-i deschizi ochii.
Cu cât îi povestești mai mult, ea se ridică mai mult în pat.
Împinge încă o pernă sub cap. Nu mai e culcată nici sprijinită, ci stă așezată complet. Cu ochii larg deschiși. Nu scoate un cuvânt.
Vorbește-mi, Diki, o implori. Spune ceva.
(Traducere din ebraică de Marlena Braester. Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)