Estet din stirpe mateină, D. Anghel ar fi putut servi drept model pentru schițarea portretului lui Pantazi, dar și pentru derularea altor secvențe narative din romanul Craii de Curtea-Veche. Desigur că Mateiu I. Caragiale nu s-a gândit la o asemenea posibilitate, deși acțiunea din roman se întâmplă exact în anul când s-a amorsat drama triunghiului conjugal Șt. O. Iosif – Natalia Negru – D. Anghel, de care mondenul romancier nu putea să nu aibă habar.
Pantazi declară cu mândrie că este grec și nobil mediteraneean. Multe dintre cele spuse despre mama sa, care avea o sănătate șubredă și o sensibilitate exacerbată, i s-ar potrivi și portretului mamei lui Anghel: „Era friguroasă cum nu se mai poate, de căldură pătimea, soarele să n-o fi atins ori vântul, lumina îi făcea rău, întunericul o apăsa, la zgomotul cel mai uşor tresărea speriată. Dacă vedea sânge, leşina“. Erifilia Anghel, născută la Constantinopol, a trăit la conacul din Cornești în mijlocul unei grădini feerice, cultivată în amintirea insulei copilăriei ei, Antigona, numită și „insula florilor“, deoarece părea a fi o imensă grădină de trandafiri. Ambianța acelei grădini l-a apropiat pe fiul Mitif de natură, grație delicateței și rafinamentului universului floral, care îi va colora tumultuoasa fire pasională.
Adolescentul Mitif a asistat la lichidarea considerabilei averi a tatălui său, convertită în bani, apoi împărțită frățește. Mofluz și el (adică falit), Pantazi a ajuns chiar în pragul sinuciderii, pe care Anghel l-a trecut, deși din altă pricină. Dar unui fel de sinucidere lentă se supune și personajul matein, prin viața dusă în neostenite petreceri disperate, alături de ceilalți „crai“. Anghel a fost cumpătat în cheltuirea părții de moștenire ce i s-a cuvenit și și-a îngăduit să trăiască mai multă vreme în străinătate. Voia să se elibereze de locul dezastrului familial și al amintirilor funeste, plecând spre Occidentul care-l atrăgea cu mirajul lui. După un „stagiu“ italian, el a descins nicăieri altundeva decât la Paris. Șederea pariziană a fost una atipică față de aceea a tinerilor români ajunși în acea vreme acolo, întrucât timp de zece ani boemul moldovean nu a urmat niciun curs, nu a dorit să se afirme în presa literară, nu a legat nicio prietenie durabilă, nu a frecventat niciun grup literar. Celui născut la țară fără a purta ceva rustic în el, Jardin des Plantes i-a fost succedaneu potrivit grădinii de la Cornești și tot în preajma ei a pregătit volumul care avea să-i aducă numele de „poet al florilor“. „Florile, cât le iubea! La dânsul se scuturaseră cei din urmă trandafiri de Bucureşti“ – aflăm și despre Pantazi.
Intrând elegant în cafenelele pariziene, ca un boem rafinat în gesturi și în vestimentație, Anghel a avut oroare față de existența destrăbălată. Dacă este o perioadă care să corespundă, oarecum, vieții de „crai“, aceasta a fost a intervalului decenal petrecut la Paris, cu toate că moștenitorul timpuriu totuși nu și-a pus averea, tinerețile la stos. Să-l fi invitat cineva la niște adevărați Arnoteni parizieni, el ar fi răspuns cu o replică împrumutată de la Gore Pirgu, dacă ar fi avut cum s-o cunoască: „Vous devenez agaçant avec vos Arnoteano; mai dă-i… Voyons, il faut être sérieux“. Însă este posibil ca Anghel să nu fi dat peste un cicerone de teapa lui Pirgu, care să-l ducă la vreun adevărat annus mundi parizian plin de „harțabale“. În această privință, a avut „droturi mlădioase și tari“, adică a avut stăpânire de sine. Boemul român ar mai fi rămas la Paris, dacă lipsa de bani nu l-ar fi dat afară din Hexagon, însă niciun indiciu nu confirmă ipoteza că ar fi dorit să se stabilească definitiv acolo.
„Conştientă de minunata ei frumuseţe răsăriteană în deplină înflorire“, precum Rașelica Nachmansohn, atrăgătoarea Natalia Negru era o voluptuoasă care nu l-a lăsat indiferent pe prietenul soțului ei. Ion Minulescu spunea, după trei ani de la data la care cei doi se cunoscuseră, că Anghel era „chinuit de obsesia unei așa-zise femei fatale“. Nefiind o Rașelica devoratoare, grație vampirismului sexual, sau o Ilinca Arnoteanu candidă, Natalia a oscilat câtva timp între dragostea umilă și iertătoare a anodinului Iosif și aceea zvăpăiată, plină de scântei a lui Anghel. Chiar dacă nu era frumos la chip, prietenul de familie îi apărea Nataliei ca un… Anghel radios care știa să se facă atrăgător prin inteligență, prin talent și prin bogata experiență amoroasă pariziană, necăpătată și de Iosif.
Natalia va mărturisi că totul a început după o comemorare la Botoșani a lui Eminescu, când, înainte de a face cale întoarsă, ea s-a îmbrăcat în haine de stareță (poate că doamna Negru s-a vrut a fi o „floare neagră de tropice“, asemenea Rașelicăi) și s-a fotografiat. Fantezia le-a fost fatală, deoarece, văzând-o astfel cernită, Anghel i-a spus: „Când te văd așa Maică, mai că te-aș săruta!…“ Iar ea, mai că a lăsat lucrurile să decurgă în voia lor, cu acest seducător ca un demon, care avea ceva drăcesc, magnetic – după cum avea să-l caracterizeze. Și în romanul matein, declanșarea dramei lui Pantazi este pricinuită tot de moda artei fotografice, moartea Ilincăi survenind după o neinspirată ședință foto.
Odată „legăturile primejdioase“ dezvăluite, Anghel i-a propus lui Iosif să se bată în duel, pentru ca Natalia să rămână a aceluia care va supraviețui (este de domeniul evidenței că altfel nu s-ar fi putut întâmpla, dacă duelul mortal ar fi avut loc). Și alți doi buni prieteni, Pantazi și Pașadia, după ce se încaieră din pricina învrăjbirii pentru Ilinca, sunt puși în fața unui duel cavaleresc, anulat prin eforturi diplomatice, atât din partea Povestitorului, cât și a fetei. Apropiata căsătorie a lui Anghel cu Natalia a fost prefațată, pe lângă ironii și glume, cu epigrame, precum este aceea a lui Cincinat Pavelescu la adresa lui Iosif: „Fănică dragă, ține-ți firea/, Și-alungă orice supărare,/ Căci diferența nu e mare:/ Ea va semna Natalia Mirea“.
Au urmat reveniri ale infidelei la un Iosif mereu iertător în interiorul triunghiului conjugal ajuns în variație liberă. Dacă nu ar fi fost dramatic, ar fi părut comic ceea ce se întâmpla între cei trei, ca într-un d-ale carnavalului. Anghel, violent și „de o gelozie arabă“ (G. Călinescu), își găsise un partener pe măsură în nu mai puțin orgolioasa și geloasa soție, iar amenințările cu divorțul veneau reciproc dezavantajos. Natalia era cochetă până la a fi ușuratică și voluntară, încât îi putea turna o revoluție de s-o pomenească. Însă nici Anghel nu se lăsa mai prejos, era întotdeauna „en carte“ cu ea, îi da chiar puncte înainte și amenința cu o nouă sinucidere (!): „Nu voi da nicio relațiune autorităților. Sunt chestiuni intime și dacă voi scăpa cu viață, ceea ce nu cred, mă voi sinucide din nou“ (apud M. I. Dragomirescu, D. Anghel, Ed. Minerva, 1988, p. 266).
Moartea lui Iosif a tulburat și mai mult conștiința, deja destul de încărcată, a celorlalți doi. Anghel i-a destăinuit lui Emil Gîrleanu că l-a visat pe Iosif chiar în noaptea chinurilor morții. A fost un vis demn de asfințitul crailor, relatat astfel într-o însemnare: „Se părea, ne spune dânsul, că eram pe o estradă; lume multă, regele, prinții, prințul Carol, în mijloc un sicriu de cristal în care era capul lui Mihai Viteazul de la Mănăstirea Dealului. La capătul sicriului stăteam eu cu Iosif; Iosif făcea passe hipnotice deasupra sicriului și, la fiecare passă, capul lui Mihai Viteazul deschidea și închidea ochii. Lumea stătea foarte mirată. Iosif se apropie de mine și-mi șopti la ureche: «Ăștia sunt niște proști: astea-s trucuri de-ale mele; nu-i nimic adevărat»“.
Având în vedere faptul că visul scoate la iveală, într-o manieră simbolică, dorințe cenzurate, împlinite prin sublimare, și că aparenta lui incoerență nu reprezintă decât un înveliș manifest pentru un conținut latent, al unei coeziuni secrete, Georgeta Horodincă operează o pertinentă decriptare. În monografia D. Anghel. Portret în evantai (Ed. Cartea Rom., 1972, pp. 122-123), autoarea deduce trei semnificații ale visului respectiv: oprobiul opiniei publice îndreptate împotriva lui Anghel; dorința „visătorului“ ca Iosif să fie un farseur care, cochetând mereu cu moartea, să înșele aceeași opinie publică; năzuința arzătoare a celui culpabil ca fostul său prieten să-i spună că nu suferă, adică să-l ierte. Aș completa aceste pase hipnotice cu o parafrază de la Mateiu cetire: Înaintea lor, în port bălţat de măscărici, scălămbăindu-se şi schimonosindu-se, ţopăia de-a-ndăratelea, fluturând o năframă neagră, Natalia Negru. Și se topeau în purpura asfințitului…
La înmormântarea lui Anghel, o femeie i-a strigat văduvei: „Mizerabilo, care omori pe toți oamenii mari ai țării“. Ca și în „întâmpinarea crailor“ din partea Penei Corcodușa, „vorbise prin ea oare altcineva, de altădată – cine ştie?“ Cert e că Natalia le-a supraviețuit celor doi soți o jumătate de veac, trăind vârsta lor însumată. „L-a dat gata şi p-ăsta; doi bărbaţi în trei ani, başca de ce-a mai forfecat pe de-alături. Halal să-i fie, straşnică muiere, pe onoarea mea!“ – ar fi putut conchide Gore Pirgu. Natalia a fost un nume funest pentru soarta celor doi foști prieteni, în ciuda trimiterii etimologice la nașterea cristică. Ulterior, văduva de război (al războiului cuplurilor) a trăit câțiva ani în concubinaj cu V. Gh. Morțun, apoi a fost căsătorită, în perioada interbelică, cu un universitar teolog.
Epilogul este asemănător pentru ambii venetici bucureșteni: Pantazi părăsește orașul, pentru a merge în străinătate, iar Anghel pleacă în Moldova, unde își va afla și mormântul. Craii de Curtea-Veche se încheie cu însoțirea până la graniță, din partea Povestitorului, a lui Pantazi, amândoi fiind la o masă din vagonul-restaurant. Povestitorul tocmai se gândea că „străinul“ din fața sa încetase să mai fie ceea ce-i păruse a fi, când acesta l-a întrebat ce s-ar putea să bea. Nu are importanță ce au comandat – e păstrat sub pecetea tainei –, dar putem împrumuta, pentru despărțirea lor, spusa lui D. Anghel înainte de a muri. El a șoptit, ca un boem grăbit ce dorește să părăsească un local: „Țal că plec“. Oare să fi cerut muribundul nota de plată numai pentru el? Dacă ar mai fi trăit, cel considerat a fi unul dintre pionierii poemului românesc în proză ar fi citit cu mare plăcere Craii de Curtea-Veche. L-ar fi atras îndeosebi paginile cu descrierile exotice ale lui Pantazi, în care ar fi descoperit „un prieten de când lumea şi adesea chiar un alt eu-însumi“.