Totul a început cu visurile unor oameni, probabil nefericiți, de a trăi o altă realitate. Mai precis cu conștiința unor gânditori că acestea trebuie să fie visurile oamenilor oropsiți. Și atunci au imaginat, ba Cetatea soarelui, ba te miri ce altă Utopie, pentru uzul celor care suferă. Nu putem spune azi dacă cei nefericiți au crezut imediat că aceste visări lirice le vor aduce fericirea sau măcar o viață fără mari griji.
În fond, cu toții trăim în câte-o utopie. Una personală. Ne imaginăm că suntem așa cum am vrea să fim și nu așa cum ne văd ceilalți. Și aceștia nu ne văd întotdeauna, cel mai adesea niciodată, așa cum am vrea noi să fim. Și cum credem noi că suntem.
Desprinderea de realitate este, așadar, un fenomen obișnuit. Numai că, atunci când ea devine politică de stat, obișnuitul acesta se schimbă în altceva, în ceva care poate deveni monstruos. Luați așa-zisele vise ale lui Adolf Hitler, care au înfierbântat mințile a milioane de germani. Ale lui Lenin, mă rog, au putut părea o vreme favorabile nefericiților acestei planete. Asta până când au început să fie puse în practică și s-au dovedit a fi exact contrariul a ceea ce se proclama. Vorba aia, veche: practica ne omoară… Iar dacă tulburea și criminala visare nazistă n-a lăsat decât niște reziduuri, totuși, ceva mai ușor de ținut sub control de către lumea civilizată, tulburea și criminala visare comunistă mai bântuie azi, în sfârșit ca o stafie sau nu, asta n-are importanță, lumea. Căci cine n-ar vrea, cinstit fiind, ca tuturor oamenilor să le fie bine, toți să aibă aceleași drepturi, bărbați, femei, galbeni, negri, albi, săraci, bogați, cine n-ar vrea ca nimeni să nu mai sufere de foame și de boli imposibil de tratat din cauza prețurilor? Numai că, de aici și până la ceea ce a rezultat drumul a fost lung și până la urmă a dus exact la destinația opusă.
Desprinderea de real continuă și azi și nu numai la urmașii regimurilor comuniste, nu. Dar aici, irealitatea este servită drept realitate mai cu îndârjire decât oriunde altundeva. De ar fi să luăm numai declarațiile oamenilor de la Kremlin despre războiul criminal lansat de ei contra Ucrainei, despre urmările acestui război, despre propriile crime de război, totul întors pe dos și cu vinovățiile puse în seama celor atacați mișelește, a victimelor și a celor care-i sprijină și ar ajunge pentru a demonstra asta..
Întrebarea care se pune este dacă oamenii aceștia chiar cred ce spun. Când îi privești, la televizor și poate și-n realitate, ai impresia că sunt oameni ca noi, cei care ne facem o datorie din a nu minți, ceea ce nu înseamnă că nu mai nimerim și noi pe alături de adevăr, dar măcar n-o facem programatic, așa cum e cam evident că se întâmplă în cazul lor. Cred-nu cred, important pentru ei e să-i facă pe alții să creadă. Și, din păcate, sunt destui, în Rusia cel puțin, care cred, ba chiar sunt convinși de ceea ce li se toarnă de către Putini, Peșkovi, Lavrovi și de către celelalte trompete ale Kremlinului. Poate că această convingere, așa cum o înțelegem noi, ceilalți, încă necorupți de boala desprinderii de real, nu mai e de actualitate într-o anume lume. Așa cum într-o alta, susținătoare ascunsă a celei foste comuniste, adevărul nu mai e important, pentru că ea, această lume, crede, sau se preface a crede, că trăiește în epoca post-adevărului. Dar, oare, post-adevărul nu e altceva decât ne-adevărul? Pentru că e la mintea celebrului Gâgă faptul că tot ce nu e adevăr e ne-adevăr, chiar dacă-i lipești alt prefix.
Regretatul poet Ilie Constantin, plecat dintre noi nu de prea multă vreme, debuta cu un titlu care ar fi, poate semnificativ în această – să zicem – discuție: Desprinderea de țărm. Am putea adapta acest titlu pentru cazul la care mă refer, pentru că, la urma urmelor, realitatea și adevărul ei nu e decât un țărm de care e bine să nu te îndepărtezi prea tare, pentru a nu pierde direcția și a nu rătăci. Or, noi azi avem prea multe exemple de asemenea rătăciri, fie din partea unor politicieni, fie din partea unor state puternice cum e Rusia sau China, dar trebuie să recunoaștem că, prea adesea, umanitatea însăși se desprinde, și nu o dată, de real(itate), continuând să creadă că e pe drumul cel bun.
Poate că rătăcirea e provocată de faptul că ne desprindem cam mult și cam des de natură, de naturalețe, de sinceritate, de cinste și onoare, morală și cuviință, cuvinte care altădată însemnau mult și azi nu mai înseamnă mare lucru. Azi ele sunt ca niște zdrențe ale celor care au fost odată, golite prea adesea de sensul lor profund, adevărat, real (chiar fără itate în coadă) și, mai ales, cinstit.