La sfârșitul primului volum al romanului Moromeții, protagonistul îi luase la rost pe participanții la adunările duminicale din poiana fierăriei lui Iocan și le arătase pumnul. Dar Ilie Moromete va depăși cu bine acel moment al despărțirii de ei, evenimentele desfășurate în volumul al doilea surprinzându-l locuind tot în lumea cuvântului, a ceremonialului rostirii. În capitolul al VII-lea al părții a doua din volumul II, la care mă voi opri în rândurile de mai jos, Moromete stă în noul pridvor al casei, făcut din banii câștigați în urma plecărilor lui la munte cu vânzarea grâului, pe când comerțul liber încă nu se suprimase. Pridvorul se constituie într-o adevărată „zonă liberă de comunism“, unde protipendada liberală a comunei (Nae Cismaru, Costache al Joachii, Matei Dimir, Giugudel și, ultimul pe listă, Ilie Moromete), căreia i se alătură Cârstache, se arată a trăi foarte bine în afara colectivului (dar nu și în afara colectivității). Mă refer la colectivul ca formă de organizare a țărănimii, pentru intrarea în rândurile căruia milita Niculae Moromete (activist ajuns acasă, la începutul capitolului respectiv, cu însărcinări legate de campania agricolă din sat).
În pridvor au loc întâlniri între prieteni, care sunt interzise în noua orânduire, și drept consecință vor fi ulterior toți amenințați cu acuza gravă de agitație împotriva regimului și cu aplicarea dictaturii proletariatului. Deasupra satului se adună nori negri ce vin dinspre URSS și, deși Giugudel se plânge de lipsa ploii, Moromete este foarte liniștit în această privință: „– N-ajunge că plouă în Uniunea Sovietică? Ce nevoie e să mai plouă și la noi?“ În acele vremuri secetoase, era o stare de fapt confirmată și de Ana Pauker, care se arăta a fi meteosensibilă față de ceea ce se întâmpla în URSS și își deschidea umbrela în plină caniculă bucureșteană. Dacă, în poiana fierăriei lui Iocan, situația internațională era comentată de la distanță, siliștenii punându-și probleme legate de războiul din Spania, acum, grupul restrâns din pridvorul casei lui Moromete devine direct interesat de prezența rușilor în războiul din Coreea. Dumitru lui Nae se întreba ce căuta neamțul în Spania, așa cum într-o piesă caragialeană isca nedumerire prezența neamțului în Bulgaria. Că și rusul se afla în Bulgaria în vremea acțiunii din romanul lui Marin Preda, nu mai este de mirare pentru nimeni, dar ce căuta totuși el și în Coreea? Cum devine asta?
Conversația este forma fundamentală de existență și a noilor prieteni ai lui Moromete, care nu se pot închipui în afara dialogismului. „Dar acuma vii dumneata la putere și frânele guvernului sunt în mâinile tale. Ce-ai cu mine? De ce te legi de mine când eu nu-ți fac ție nimic, stau colea liniștit și mai vorbesc și eu cu alde Giugudel, că de-aia mi-a lăsat Dumnezeu gură?“ – îi reproșează amfitrionul fiului său, care este văzut, sinecdotic, ca reprezentând puterea comunistă. Ceea ce îi iese din gură protagonistului în volumul al doilea al romanului se impune în mod natural și plutește parcă deasupra celorlalți, fără efort, ca și altădată. O mare plăcere a lui Costache al Joachii este să-l audă câteodată reflectând pe Moromete pe neașteptate, atunci când ceilalți se referă deja la altceva. Așa se întâmplă și în timpul discuțiilor din jurul temei la ordinea zilei, reprezentată de obligativitatea de a ieși la plivit a celor ce au împrumutat grâu de sămânță de la stat, din cauză că se făcuse recolta cu neghină multă și foarte mare. Reflecția liderului grupului cade ca o sentință: „Păi bine le-a făcut, zise Moromete, să se învețe minte să se mai încreadă în stat“.
Știrea este deținută de la Pavel Titică, despre care Costache al Joachii spune că „se ducea încoace, căuta ziua de ieri“ – ceea ce ar putea să explice nostalgia după vremurile capitaliste. Desigur că Moromete deține aceeași poziție „pragmatică“ între toți și îi pune lui Niculae o întrebare fundamentală, legată de principiile ideologiei comuniste. Disimulatul pe care îl știm, ce amână mereu lămurirea celor cu care vorbește, devine aici un logician intratabil în căutarea de răspunsuri clare: „– Ia să-mi răspunzi dumneata aicea la următoarea întrebare, da’ să-mi dai un răspuns de om în toată puterea cuvântului, nu să te joci cu mine… Cum poți dumneata să guvernezi fără opoziție?!!“ Pentru a fi cât mai convingător în așteptările pe care le are, el aruncă tocmai în fundul pridvorului bocancul pe care tot încearcă să-l repare.
Odată aruncată încălțarea și lansate premisele discuției, opozanții își scot pungile de tutun și încep să-și facă țigări groase ca degetul. Este un semn evident că pentru ei venise momentul unei lungi dezbateri, care cere răbdare și tutun, dar răspunsul răspicat primit pune capăt unor astfel de năzuințe euristice: „– Guvernez foarte bine, răspunse Niculae, ce-mi trebuie mie opoziție? […] N-ai decât să zici, înscrie-te în partid, du-te la ședințe și ia cuvântul“. Fiul satului nu spune nimic surprinzător, deoarece acesta era, de altfel, principiul călăuzitor al politicii partidului unic. (În planul realității istorice, în virtutea principiului respectiv, Constantin Pârvulescu va lua cuvântul peste aproape trei decenii, spunând de la înalta tribună a unui congres că el nu este de acord cu realegerea celui mai iubit fiu al poporului în funcția de secretar general al partidului. Or, se știe ceea ce a pățit vechiul ilegalist după exprimarea liberă a acelei pertinente opinii.) La protestele tatălui său, Niculae se justifică astfel: „Întâi că i-ați băgat pe toți comuniștii în pușcării și cu asta ați guvernat fără nicio opoziție“. Chiar și în situația în care s-ar fi întâmplat astfel, nu era mare greu să fie închiși toți comuniștii, la cât de puțini erau ei pe atunci.
Contestându-se caracterul întrunirilor din poiana fierăriei lui Iocan („– Lasă că știu eu cum era când vă adunați toți la Iocan, se aprinse și Niculae, nu ieșea nimic din ce discutați voi acolo“), li se dă opozanților din pridvor un exemplu pe care activistul îl deținea, desigur, de la învățământul politic: „– S-a făcut o experiență, zise el, s-au adus într-o sală o mie de oameni și li s-a spus să strige un cuvânt, dar fiecare pe contul lui. S-a făcut un fel de gălăgie… Pe urmă li s-a spus să strige același cuvânt dar toți odată, la un semnal. S-au spart geamurile!“ La acele prelucrări ideologice, Niculae nu a fost deloc informat asupra cuvântului magic a cărui rostire a făcut să se spargă geamurile și avansez ipoteza că era însuși numele tătucului popoarelor sau, dacă nu, al lui Lenin. Dacă așa s-a întâmplat, înseamnă că veneratul nume a fost scandat la prima încercare în felul în care îl pronunța Ilie Moromete (cu accentul pus pe ultima silabă, ca la „Călin“). Geamurile s-au spart doar în momentul în care, pronunțat la unison, accentul nu a mai stat lin pe prima silabă a numelui (stá-lin), efectul acustic fiind devastator pentru tot ce exista dincolo de geamuri.
Sugestivă este reacția lui Moromete, care, la auzul acestora, se duce încoace și caută ziua de ieri, precum Pavel Titică. El bate în retragere, își adună bocancul de pe unde îl aruncase, îl cercetează cu mare atenție și, dându-și seama că nu mai este bun de nimic, îl aruncă la câine, în mijlocul bătăturii. Caninul „îl apucă foarte delicat de o ureche și porni mândru cu el spre grădină, cu capul sus: era doar ceva care i se aruncase, nu era de furat…“. Or, o astfel de viață de câine îi aștepta sub noua stăpânire pe toți cei care nu aveau încotro și se duceau încoace, căutând ziua de ieri. Nădăjduind, în mod ironic, că va primi pe gratis de la cooperativă o pereche de bocanci noi, din moment ce și el dă cotele la stat pe nimic, Moromete întreabă insidios, cu o mare curiozitate prefăcută: „și unde zici că s-a făcut experiența aia cu ăia care au spart geamurile, Niculae?“
E de observat luarea în derâdere a experienței acustice din partea mefientului tată și ridiculizarea fiului, ce mizează nu pe adevărul cuvintelor, ci pe forța lor. Ar fi parcă o întrebare pusă în legătură cu niște infractori ce se ocupă cu spargerile – ceea ce este chiar nimerit în privința faunei apărute odată cu instaurarea comunismului. Mai trebuie remarcat faptul că, așa cum bătrânul Moromete nu descindea la discuțiile din poiana fierăriei lui Iocan fără a fi proaspăt bărbierit, nici fiul său nu face altfel. Înainte de a răspunde întrebărilor incomode puse de consăteni, el se bărbierește și calcă pragul casei părintești ieșind în pridvor cu fața proaspăt rasă. Cred că este un simplu act de mimetism din partea fiului, fără consecințe asupra prestanței oratorice.
Capitolul asupra căruia m-am oprit poate fi interpretat ca o dramatizare a relațiilor tensionate și conflictuale din vremea „obsedantului deceniu“. Noile realități impun ca satisfacția întrunirilor și plăcerea dialogului să nu mai fie acelea de altădată. Replică peste ani a celor adunați în poiana fierăriei lui Iocan, grupul foștilor liberali este un fel de rezonator, un cor antic (în fine, capitalist) al cărui solist este același Moromete. El propagă comentarii iscate pe marginea prefacerilor din satul în curs de colectivizare, aflat în stadiul predării cotelor obligatorii față de stat. Amfitrionul dovedește un același aplomb verbal, o aceeași dialectică (dar nu marxist-leninistă) în interpretarea celor auzite, referitoare la scoaterea sătenilor la plivit – abuz care înfiebântă mințile siliștenilor.
Neîndoios, reflecțiile lui Moromete nu mai au același impact asupra consătenilor, cercul publicului său fiind unul restrâns. În noul anturaj, doar cineva cu inteligența redusă a lui Ion al lui Miai ar mai fi putut să tragă concluzia că va cădea guvernul. De altfel, fermitatea ideologică a lui Niculae este îngrijorătoare pentru o adunare neliniștită deja: „Ați guvernat destul și s-a văzut ce a ieșit“. E dureros pentru un fost pater familias, căruia îi mai rămăsese alături doar fiica tiză, ca spusele să vină tocmai din partea fiului rătăcitor, din partea unei oi rătăcite de sat mai îndărătnice decât Bisisica. Nimeni nu știe de ce mai păstrează Moromete pe lângă casă o oaie, pentru care este obligat să dea cotă la stat. Pe la începutul volumului II al romanului scris de Marin Preda, modestul ei stăpân i se plânge lui Matei Dimir: „să dau eu cotă de la o oaie (s. a.), mă?!!! Ce e aia, oaie sau magaoae?“ Pentru cine nu s-a gândit încă la etimologia acestui cuvânt, trebuie spus că magaoaia este o nouă rasă animalieră, rezultată din încrucișarea dintre un măgar cu o oaie. Oare în al cui dor mai ținea Moromete acea oaie pe lângă casă? Asta devine după facultăți…